în căutarea rădăcinilor

…bunul meu prieten puşu este un iubitor înfocat al ţării haţegului. atât de pătimaş se dovedeşte a fi încât a completat pe wikipedia o pagină cu informaţii despre această “privelişte de poesie a pământului românesc” (am citat din ovid densuşianu). fotografiile de pe pagina cu pricina le-a făcut tot el, anul trecut, într-o vacanţă de unul singur prin locurile cu pricina.

mai mult de atât, puşu (care, trebuie spus, pe linie maternă este nobil român cu rang de cavaler, neamul lui fiind înnobilat pe la 1609 de gabriel bathory), e fascinat şi de acea ştiinţă numită genealogie. aşa se face că îşi cunoaşte foarte bine rădăcinile, ba are chiar şi o copie după diploma de înnobilare a străbunului său, şerban de la cerneşti, şi pe care o ţine la loc de cinste.

deşi ştiam chestiile astea de mai demult, aseară m-a lovit invidia. şi nu pentru că e el nobil, ci pentru că îl ascultam cum povesteşte despre trecut şi strămoşi şi mi-am dat seama că eu habar nu am din cine mă trag. nu-mi cunosc defel rădăcinile. în afara faptului că ştiu cine îmi sunt bunicii, mai adânc de atât nu am mers cu căutările.

aşa că, azi-dimineaţă mi-am stabilit un nou ţel: vreau să aflu de unde mă trag. tot ce ştiu în acest moment e că bunicii au trăit în zona transilvaniei saxone, într-un mic orăşel situat pe târnava mare şi care pe vremuri era plasă de judeţ.

locul cu pricina avea liceu (un foarte bun liceu, de altfel, pe nume “timotei cipariu”, unde au învăţat tot felul de personalităţi transilvănene), tribunal, închisoare şi, la un moment dat, a avut şi sere de flori şi legume. acum a decăzut total şi ţi se rupe sufletul când îl vizitezi. nici măcar canalizare nu are.

ştiu că pe vremuri, orăşelul ăsta se numea ibaşfalău sau eppershdorf în dialect săsesc (oraşul elisabetei). în timp, nu ştiu prin ce mijloace, a ajuns dumbrăveni. şi mai ştiu că, pe la 1700, aici exista o puternică şi înfloritoare comunitate armeană care a ridicat o biserică minunată în centrul localităţii.

biserica există şi azi, chit că nu mai are un turn, dar armenii au cam dispărut. mai sunt maxim 20 de familii. se spune, de asemenea, că în colegiul armenesc din roma există o monografie despre dumbrăveni scrisă în limba armenească. n-am verificat încă.

altceva însă nu ştiu nici despre dumbrăveni şi nici despre rădăcinile mele. cine ştie de pe unde vin. auzisem la un moment dat de la mişu, un văr de-al meu din partea lui tata, că avem niscaiva rădăcini italiene, de prin localitatea laurentium. cică de-acolo ne-ar veni numele laurenţiu. habar nu am dacă e adevărat, dar am să încep să mă interesez. oi vedea peste ce o să dau…

 

prima ședință de club

…astăzi am cumpărat cartea vieții și mă apuc de citit. e vorba de ”douăsprezece scaune” a lui ilf și petrov și va fi prima disecată în faimosul nostru club de lectură. e drept că am mai citit-o pe când purtam uniformă de școală, da’ nu mai știu de unde o aveam. oricum, nu prea îmi place să rasfoiesc cărți cu paginile poroase cum se editau pe vremea aia, așa că numa’ bine am luat una nouă.

dar să explic cum s-a ajuns la ilf și petrov. păi, se face că ne-am adunat noi miercurea trecută, aproape de-a fi a păr, în insomnia. prin noi înțeleg (în ordinea de pe tricou) moi, iza, cora, călin, lavi, grindean și hossu. codruța și dan au fost prezenți doar telefonic din motive bine întemeiate, adică răceală și job.

și cum ne-am adunat, cum am început să vorbim despre cărți și ce minunat va fi că vom citi. excepție a făcut grindean, evident, care a zis că el a crezut că am pus la cale clubul ăsta ca să avem pretext să ne futem. și că nu suntem normali dacă chiar citim. și că, în cazul ăsta, el își va face clubul lui cu, citez, ”fetele de la Litere”.

l-am potolit foarte repede spunându-i să stea liniștit că vom face tot posibilul să-i fie bine și să împace utilul cu plăcutul. chiar și călinuț s-a arătat dispus să-i facă pe plac, așa încât odată rezolvat acest aspect esențial în evoluția ulterioară a clubului, am purces la nominalizări.

s-au propus următoarele cărți:

grindean: eu et al. (alex tocilescu), păsărici (juan manuel de prada) și douăsprezece scaune (ilf și petrov)

lavinia: ridicole iubiri (milan kundera), frații karamazov (dostoievski), dragoste în vremea holerei (marquez), casa spiritelor (isabel allende), luni de fiere (pascal brukner) și particulele elementare (houellebecq)

călin: istoria universală a infamiei (borges), oblomov (ivan goncharov), portretul artistului în tinerețe (james joyce), colonia penetenciară și metamorfoză (kafka)

iza: madame bovary (gustave flaubert), străinul (camus), bonjour tristesse (francoise sagan), flori pentru algernon (daniel keyes), onoarea pierdută a katherinei blum (heinrich boll)

cora: rusia lui putin. toamna oligarhilor (jack andrew), versetele satanice (salman rushdie)

io: pământul de sub tălpile ei (rushdie), legendele din terramare (ursula k. le guin), potopul (sienkiewicz), încă o zi (mitch albom), cititorul din peșteră (rui zink), clar de femeie (romain gary)

absenții au transmis telefonic numai câte o carte (versetele satanice - codruța, lupul de stepă - dan), iar hossu a ajuns la întâlnire fără să apuce să nominalizeze și după ce s-a stabilit deja cartea ce urma să fie citită.

pentru a alege cartea am recurs la tragerea la sorți. am făcut bilețe pe care le-am amestecat în casca de scuterist a lui grindean și l-am pus pe scripi, ce trecea întâmplător pe acolo, să tragă unul. cum și ăsta e un obsedat sexual la fel ca și grindean, nu a tras biletul până nu i-am spus că îl vom lăsa să ne pozeze pe noi, femeile clubului, dezbrăcate și cu cărțile acoperindu-ne discret sânii. evident că ne-a crezut și a mai și spus că va citi și el cartea ca să nu vină incult la club.

au urmat chestiile administrative, respectiv data, ora și locul viitoarei acțiuni. s-a stabilit ziua de 16 aprilie, ora 19.30, la grindean acasă, dacă tot a ieșit cartea propusă de el. am mai decis ca, la capătul unui an de citit, să alegem cartea care ne-a plăcut cel mai mult și să facem o excursie în locurile cu pricina - locul acțiunii sau în care s-a născut scriitorul. mai discutăm acest aspect.

și, nu în ultimul rând, am ales numele clubului. s-au luat în considerare mai multe variante - clubul progresul, clubul sârguința, cooperativa litera, dar am decis în unanimitate să ne numim ”asociația de cititori nr. 1”. să fie într-un ceas bun! :)))

ps: acum îmi dau seama că titlurile pe care le-am propus fiecare în parte, ne descriu foarte bine. vă las să vă închipuiți singuri cum suntem.

 

dor de altceva

…mi s-a făcut dor de o nuntă la bunici. dar nu de-o nuntă de-asta de acum, făcută la restaurant, ci una de-aia cum se făcea când eram eu mică. o nuntă la care veneau toate neamurile cu o săptămână înainte ca să pună umărul la bunul mers al treburilor. era un timp al lucrurilor bine așezate, în care fiecare știa foarte precis ce are de făcut.

femeile se adunau în curtea miresei și făceau prăjituri, tăiței pentru supa de pui (nicio supă de pui nu-i așa de bună ca aia de atunci, zic eu), sarmale, fripturi și alte bunătăți. bărbații se ocupau cu aranjatul băncilor și meselor în căminul cultural, cu transportul dintr-o parte în alta a băuturii, bucatelor și oaspeților. copiii erau cei care trebuiau să împodobească porțile mirilor cu ramuri de brad și fâșii de hârtie creponată. ieșeau cel puțin ciudate, da’ ce conta?

în toată săptămâna aia, nimeni nu călca pe picioare pe nimeni, chit că erau uneori erau pe puțin 20 de oameni la un loc. peste tot era zarvă și bună dispoziție și toți vorbeau la grămadă, unii peste alții. mai ales rudele din partea mamei, care au voci suficient de puternice încât să ai tot timpul impresia că se ceartă atunci când discută. mi-e dragă amintirea asta cu mine mică și ei mari și guralivi.

mda. vremuri duse. dar se mai păstrează pe ici, pe colo, și dai de ele când te aștepți mai puțin. căci dorul ăsta al meu nu-i așa, spontan, ci pentru că am fost ieri la țară cu niște amici și am avut impresia că m-am întors oarecum în timp. iar lait-motivul scurtei vacanțe, adică acesta, i-l dedic anei. și asta pentru că am învățat ieri pasul de la o feciorească și ea știe sigur la ce mă refer.

 

”artă”

…inițial, în seara asta am vrut să scriu despre minunatul nostru club de lectură care s-a înființat ieri, în aplauzele participanților. dar, înainte de a-i da drumu’, am zis ”ia să văd ce a mai scris pedestru”. și am citit asta. iar acum nu mai pot scrie nimic.

 

let’s talk about “true love”

…sunt curioasă dacă cineva ştie ce înseamnă “dragoste adevărată”. eu încă nu mi-am dat seama. sunt handicapată sentimental. nu ştiu exact când poţi spune că trăieşti sau că ai trăit o astfel de dragoste. cum identifici momentul? când ştii că asta e adevărata dragoste şi niciodată nu o să mai fie alta pe măsura ei?

şi vreau să mai ştiu dacă dragostea adevărată ca să fie adevărată trebuie să fie reciprocă sau nu? e suficient ca doar unul dintre parteneri să iubească precum un bezmetic? e dragoste adevărată dacă nu primeşti înapoi nimic din ce dai şi dacă eşti fericit doar pentru că tu iubeşti?

de fapt, poţi fi fericit dacă doar tu iubeşti? cum ar veni, e valabilă întâia epistolă a lui pavel către corinteni? aia e dragoste adevărată care suferă totul, rabdă îndelung şi speră la infinit? e foarte trist dacă e aşa şi mă lipsesc pentru totdeauna de ea. nu vreau o dragoste de-asta în care numai eu iubesc şi nu aveţi decât să mă compătimiţi că sunt atât de limitată în spirit.

am avut un singur moment în viaţă în care am fost complet convinsă că am să iubesc toată viaţa o anumită persoană, indiferent de modul în care îmi răspundea la sentimente. dacă mă întrebai atunci, ţi-aş fi răspuns cu mâna pe inimă că am găsit adevărata mea dragoste. eram sigură că nu am să pot trăi o zi fără să iubesc bărbatul ăla.

ei, uite că trăiesc bine-mersi, iar sentimentul de atunci s-a transformat într-o chestie fără de nume, pe care nu pot nici măcar să o descriu în cuvinte, darămite să o definesc. cu siguranţă nu mai e dragoste, cum nu e nici ură, nici indiferenţă, nici îndrăgosteală, nici… nici… habar nu am ce e şi habar nu am acum dacă a fost “dragoste adevărată”. şi aş vrea să aflu, de fapt, ce naiba a fost?

şi nu-mi veniţi acum cu acel clişeu “atunci când va fi dragoste adevărată, vei şti” pentru că tocmai asta spun. nu ştiu, deşi am crezut că ştiu. şi nici nu vreau să aud “la sfârşit, când vei trage linie, vei şti care a fost”. la ce bun să mai ştiu atunci care a fost? să mor de tristeţe că am trăit atât fără să ştiu că am avut parte de o dragoste adevărată şi nu m-am bucurat la timp de ea?

până la urmă cred că dragostea adevărată nu există. sintagma asta “true love” e o super găselniţă de marketing care vinde orice, începând de la cărţi şi filme şi terminând cu tricouri, pixuri şi căni. şi nu pot decât să regret că nu am inventat-o eu. aş fi înregistrat-o la wipo şi aş fi putut trăi liniştită, fără să mă întreb acum ce naiba e aia “dragoste adevărată”.

 

clubul meu de lectură

…azi-dimineaţă m-am trezit cu gândul de-a pune pe picioare un club de lectură. am în plan să adun la un loc vreo cinci sau șase prieteni care să citească aceeași carte după care, într-un cadru organizat, să o dezbată și să o întoarcă pe toate fețele. de fapt, cred că știți ce înseamnă un club de lectură. poate că sună fițos și inutil sau ca și cum nu aș avea nimic altceva bun de făcut (cum ar fi să cresc copii), dar mie mi se pare o idee foarte ok.

să discuți despre o carte cu alți oameni este un privilegiu și o ocazie extraordinară de a te amuza, de a învăța lucruri noi, de a vedea pentru prima oară și un alt mod de înțelegere a cărții respective, de a face conexiuni sau a dezvolta discuții contradictorii și separate pornind de la o singură frază, de exemplu. evident că am mai discutat despre cărți și până acum, dar oarecum tangent față de alte lucruri. nu s-a disecat o carte până în cele mai mici amănunte pentru că, de regulă, nu toți cei prezenți citiseră cartea respectivă. iar cum discuțiile apăreau la un pahar de vin sau la un ceai, mai repede sau mai târziu se disipau în alte direcții.

or cred că fiecare carte merită să aibă un timp dedicat numai ei. măcar din respect pentru scriitorul respectiv, dacă nu de altceva. apoi, cred că e vremea să facem și altfel de lucruri, să nu ne mai ancorăm doar în eternul întâlnit la bere sau în mersul la shopping. nu strică un pic de disciplină a spiritului, iar un club de lectură e numai bun.

ideea e să se citească o carte pe lună. întâlnirile vor avea loc acasă la fiecare membru al clubului în parte și, în acest fel, mai reluăm obicieiurile de demult. am observat că lumea nu mai merge în vizită la fel ca înainte, ceea ce nu e prea fain (mie îmi place să merg în vizită, chiar și neanunțată). plus că întâlnirile pot fi personalizate în funcție de cartea citită. spre exemplu, poți pregăti specialități de ciocolată dacă discuți despre ”charlie și fabrica de ciocolată”, tapas și sangria când povestești despre ”don quijote” sau grog dacă ajungi să citești ”moby dick”.

am în minte o primă listă de prietene pentru club (cora, iza, lavi), mai trebuie să găsim doi tipi. unul ar fi călinuț, prietenul laviniei. nu merge un club de lectură format doar din femei pentru că avem nevoie și de un mod masculin de abordare și înțelegere a ideilor citite. plus că ei ne vor menține cu picioarele pe pământ. altfel riscăm să ne adâncim în bârfe de muieri și să pierdem scopul de la care am pornit. apoi va trebui să stabilim o listă cu cărți de citit. pentru primele 6 luni. și poate chiar și un nume al clubului. va fi foarte amuzant. de-abia aștept. :))))

[Update]: între timp s-au întâmplat lucruri. clubul e aproape format. are 7 membri siguri (eu, cora, lavi, iza, cru, grindean şi călinuţ) şi doi în stand by (S. şi jinxx). pushu ne-a propus şi un nume - StarBooks Club. mai aşteptăm variante. ne vom întâlni, în principiu, miercuri sau duminică (nu se ştie încă ora) pt stabilit lista de cărţi, precum şi locul şi data viitoarei întâlniri. am hotărât să fac şi o pagină specială pe blog pt club unde voi trece cartea care urmează a fi citită, discuţiile de la întâlniri şi unde cei care doresc pot comenta şi ei subiectul. asta e o pagină dedicată anei care e la distanţă şi nu poate lua parte la evenimente.

 

votați-l pe brâncuși!

…sunt supărată foc! galeriile saatchi i-au furat lui brâncuşi 700 (!!!) de puncte şi l-au trimis de pe locul 1 pe 21!! să mă explic. astăzi pe la ora 14 am primit de la prietenul grindean un link. ăsta. era vorba de o votare online pe site-ul galeriei engleze saatchi pentru alegerea artistului secolului 20. candidau 500 de artiști.

în momentul în care am primit link-ul, brâncuși era pe locul 2, cu vreo 11630 și ceva de puncte. pe primul loc era egon schiele cu 11.675. evident că am dat site-ul la mai multă lume și am continuat să urmăresc votările. într-o oră, brâncuși ajunsese pe primul loc cu 11.796 de voturi. în plus, pe la ora 15, cotidianul a dat deschidere online cu asta așa că, în mod normal, numărul voturilor avea să urmeze un trend ascendent.

când am ajuns seara acasă m-am uitat să văd cum mai stă dragu’ de brâncuși. stupoare, însă!!! brâncuși ajunsese pe locul 21 și avea muuult mai puține voturi. cu vreo 700. adică 11.062. în același timp, egon schiele ajunsese pe locul 3 și tot cu vreo 400 de voturi lipsă. mi se pare absolut incredibilă această schimbare. și nu am nicio explicație logică. nu mă pot gândi la altceva decât la măsluirea voturilor de către administratorii site-ului.

de regulă, nu sunt adepta teoriei conspirației și nu cred că noi, românii, suntem mereu nedreptățiți, dar acum ce altceva aș putea crede? că e niscaiva ”defecțiune tehnică”? mă gândesc că dacă era așa ar fi rezolvat-o în câteva ore. sau ar fi scris ceva, acolo, să vedem și noi.

da’ nici vorbă de asta. așa că, îmi închipui că ăștia de la saatchi nu au niciun interes să iasă brâncuși primul. probabil vor să-i crească cota lui picasso. or fi având ceva lucrări pe care vor să le vândă bine. deși nu cred că ei vând, ci doar expun. hmm… chiar că devin paranoică. anyway. galeriile saatchi m-au scos din sărite. așa că: VOTAȚI-L PE BRÂNCUȘI! mama lor de hoți! :))))

[Update]: m-am liniştit! s-au lămurit lucrurile. lucian a avut oarecum dreptate. băieţii de la saatchi nu sunt hoţi. ne-au “furat” doar pentru că au crezut că fraudează cineva sistemul. noroc cu cei de la cotidianul care le-au explicat ce şi cum. mersi, mihnea!

ps: ca să vezi ce paranoică sunt. “ne fură saatchi!” oooh, God!!! shame on me

ps2. totuşi, sunt mândră de mine. măcar am fost vigilentă şi am dat un subiect :))))

 

chestie de principiu

…singurul lucru care mă deranjează la condiţia de femeie singură e că o mare parte dintre bărbaţi cred că e loc oricând pentru o partidă de sex. nu că dacă ai fi cuplată nu s-ar gândi ei la asta. evident că se gândesc, dar atunci nu se arată. probabil că a face parte dintr-un cuplu conferă femeii o anume greutate şi protecţie în societate. este “în rândul lumii”, la o adică (între noi fie vorba, o ipocrizie mai mare nu am întâlnit).

dacă eşti însă singură, bărbaţii te consideră automat disponibilă sau chiar disperată şi se erijează rapid în salvatorii tăi sexuali. nici măcar nu iau în considerare posibilitatea că nu te interesează persoana lor din varii motive (spre exemplu, pentru că sunt însuraţi sau pentru că nu au mai nimic în cap). tinerii sau mai puţin tinerii domni trec peste aceste amănunte esenţiale, închipuindu-şi că orice purtător de penis e o valoare în sine.

ei bine, domnilor, nu prelungirea aceea contează cel mai mult pentru femei. să nu uităm doar că există oricând vibratoare care fac treabă bună, aşa că acest aspect e extrem de simplu de rezolvat. plus că, dacă chiar vor, femeile sunt suficient de abile în a-şi găsi singure parteneri de pat, nefiind necesar să vă oferiţi la tot pasu’.

în toate aceste demersuri masculine, interesant este că bărbaţii în speţă nu sunt nici cât negru sub unghie preocupaţi de faptul că au o nevastă (iubita nu o iau ei în considerare, oricum). toţi merg pe minunatul principiu: “nu eşti prietenă cu nevastă-mea, aşa că ce contează?”. adecă, în mintea lor, dacă nu sunteţi prieteni de familie nu e deloc imoral. “nu se pune”, cum ar veni.

de unde această idee în capul lor, nu pricep. pentru că - surprinzător! - contează şi dacă nu eşti prietenă cu nevasta ăluia. dacă nu din solidaritate feminină, atunci măcar din cauza principiului “ce ţie nu-ţi place, alteia nu face”. e o regulă cu totul şi cu totul de aur pe care am învăţat-o cu trudă şi care chiar merită respectată.

unde mai pui că există riscul (minim, ce-i drept) de a te mai şi îndrăgosti de respectivul infidel. că aşa sunt femeile, proaste, şi pun suflet când te aştepţi mai puţin. iar imoralului oricum nu-i va păsa de chestia asta pentru că e de la sine înţeles că el a pornit din start cu ideea de aventură şi nimic nu s-a schimbat pe drum.

e în firea lucrurilor să fie aşa, veţi zice. sau poate chiar mă veţi sfătui să mă bucur că încă sunt dorită. hai sictir! mie nu-mi face nici cea mai mică plăcere chestia asta. şi nu pentru că sunt o sfântă sau o mironosiţă falsă. ci pentru un motiv mult mai simplu: cred sincer că merit mai mult de atât.

ps: comentariul cel mai bun la ultima mea afirmaţie ar fi: dacă ai fi meritat, ai fi primit până acum :)))

 

prietenul meu, obama

…sunt prietenă cu obama. ne spunem pe numele mic și îmi scrie o dată la două zile un mail în care îmi explică pe îndelete cum i se desfășoară campania. uneori , ca orice prieten adevărat, îmi mai cere și bani împrumut ca să îl ajut să iasă onorabil din impas. de cele mai multe ori nu am cum să o fac, dar nu se supără și continuă să vorbească cu mine la fel de prietenos ca și până atunci.

când nu are vreme să îmi scrie el, îl roagă pe david, managerul de campanie, să o facă. foarte prietenos și david ăsta, deși este un pic mai tehnic în detalii decât barack. se vede că are de condus o campanie de cursă lungă și nu un blitzkrieg și de-asta nici nu îl condamn prea tare pentru stil. important e că îmi scrie și nu mă lasă să uit că avem de câștigat un război, nu doar o bătălie.

ok. lăsând gluma la o parte, barack obama chiar îmi scrie. mă rog, stafful lui de campanie. și asta pentru că acum câteva săptămâni m-am înscris, online, printre suporterii lui. eram curioasă să văd cum funcționează sistemul de comunicare într-o campanie americană și am aflat.

scrisorile lui obama către electoratul virtual cuprind întotdeauna la ”subject” esența mesajului. spre exemplu, când hillary a luat texas și ohio subiectul era ”what happened today”, o întrebare pe care cu siguranță și-o puneau toți susținătorii lui obama. adresarea este personalizată, puternică și directă, textul mailului începând totdeauna cu prenumele celui căruia îi este destinat și fără apelativul moale ”dragă”.

conținutul este simplu, scris în propoziții scurte și folosind multe verbe de acțiune. se spune lucrurilor pe nume, iar dacă este vorba de un insucces se prezintă mai ales partea plină a paharului. nu se ocolește nominalizarea concurenților, clinton și mccain. de la sine înțeles, nu se folosesc injurii la adresa acestora. mailul este semnat întotdeauna ”barack”, fără alte adăugiri.

atunci când mesajul este trimis de ceilalți membri ai staffului de campanie, semnătura conține numele întreg și funcția acestuia. de altfel, știi de la bun început când mailul e de la altcineva pentru că la ”from” apare numele respectivului și nu al senatorului american. una peste alta, toate mesajele ăstea îți dau senzația clară că ești parte dintr-un sistem care funcționează pentru că tu pui umărul la asta.

cred că înscrierea pe unul din site-urile candidaților americani e un exercițiu pe care ar trebui să-l facă orice politician român sau măcar cei care se ocupă de campaniile lor electorale. nu le strică deloc să învețe cum să comunice simplu și eficient cu potențialii votanți. ar avea multe de prins, dar probabil că ei au o anume autosuficiență care nu le va permite să recunoască asta.

de altfel, m-am uitat e site-urile principalelor partide din românia și nu am văzut nicio secțiune pentru suporteri. psd-ul are ceva link către ”voluntari”, dar pagina e în construcție deocamdată. nu știu cum va fi gândită și dacă va exista personal care să trimită în masă mailuri pentru suporteri în timpul electoralelor. poate că da, dar mă cam îndoiesc. cert e că, în acest moment, bate vântul peste tot ce înseamnă campanie online în românia (iar aici nu mă refer la bloguri personale pentru că asta ar fi doar o mică parte din ce ar trebui să fie).

evident că nu mă citesc pe mine politicienii români sau consultanții de imagine ai acestora, așa că ce spun eu acum nu va avea impact. dar m-ar bucura să văd ceva mișcându-se în direcția asta, independent de spusele mele. ar fi un semn de civilizație politică, până la urmă. nu ne strică chiar deloc.

 

o țară cum alta nu-i?

…un foarte bun prieten de-al meu s-a supărat zilele ăstea rău de tot pe românia de mai jos de braşov. totul a început de la deja celebru meci steaua - cfr. amicul meu nu e nici u-ist, nici cfr-ist. ba, ca să fiu corectă până la capăt, trebuie să spun că înainte de a începe becali să facă spectacol de prost gust din fotbal, prietenul meu era stelist. doar că milionarul-cioban a murdărit tot ce însemna steaua pentru amicul meu, așa că acum el ţine cu clujul şi atât.

cum spuneam, s-a uitat la meci. şi a văzut negru în faţa ochilor. iar asta pentru că i-a auzit pe stelişti scandând din greu “ro-mâ-nia”. “cum să strige tu, laura, românia? pentru că jucau cu clujul? da’ ce, io-s din altă ţară?”, m-a întrebat furios prietenul meu. i-am răspuns senină: “da. eşti din altă ţară”. “păi, atunci să fiu. graniţă la braşov!!”, a strigat nervos. am subscris, evident. cum altfel? :)))

dar supărarea nu i s-a oprit la atât. ca și cum asta nu era destul, azi amicul meu a citit articolul din cotidianul, foarte fain scris de altfel, dar care arăta negru pe alb cum știm noi să ne dăm cu stângu-n dreptu’ și cum ratăm grandios cele mai mari ocazii de a scoate la liman țara asta. și nu doar că s-a enervat pe ”miticii” din minister care au gafat cu travel channel, dar i-a venit să o bată pe șefa lor care - culmea! - e clujeancă și care le-a dat acceptul să facă tâmpenii. ca urmare, am decis de comun acord să o expulzăm dincolo de granița de la brașov și să nu mai intre aici decât cu viză. :))))

după ce am făcut ordine în țară, am dezbătut problema ”no reservations” . prietenul meu era de părere că românia s-ar fi putut prezenta muuult mai fain dacă nu-și băgau coada cei din minister. ”nici italia nu-i doar toscana și renaștere - spunea el - dar imaginea care se vinde e făcută cu cap”. drept, dar cu toate astea, văzând filmul lui bourdain, eu cred că exact ăștia suntem pe care el i-a surprins. ne caracterizează până și faptul că cei din minister au vrut să măsluiască lucrurile și au dat-o-n bară.

ar fi găsit locuri mai faine și oameni mai de treabă bourdain dacă ar fi mers de capul lui? probabil. dar chiar dacă nu dădea peste jariștea și pseudo-castelul lui dracula, ar fi găsit alte kitsch-uri la fel de mirobolante. iar daciile din ‘70, căruțele de pe drumurile naționale și câinii din gări tot le-ar fi întâlnit. cât despre peisaje, sunt frumoase e adevărat, dar nu mai frumoase ca în alte țări europene. am fost și am văzut cu toții.

așa că, întrebarea care se naște firesc e dacă are rost să vii în românia ca turist? și asta fără să pui la bătaie sentimentele naționale și vechea poveste cu ”românii cei ospitalieri”. tare mi-e teamă că răspunsul care se conturează din ce în ce mai mult e ”nu”.

[Update, 13 mart]: au apărut informații noi pe tema emisiunii cu pricina. ia uitați aici. m-am grăbit să-i judec pe-ai noștri și, de fapt, cred că aș fi acționat ca și ei. pentru că, din păcate, nu cred că filmatul țiganilor noștri ar fi avut efecte benefice asupra imaginii româniei. sunt ei pitorești, dar nici chiar atât de pitorești încât să ne facă imagine bună.