vremea dorintelor

…fuse si se duse. la craciun ma refer. s-a dovedit a fi o perioada molcoma, calda si ciocolatie in care am avut timp sa stau si sa ma gandesc la cele mai nebunesti si imposibile lucruri. mi-am facut chiar si o lista cu ce mi-ar placea sa fac sau sa mi se intample in anii care urmeaza. iata ce a iesit:

- sa ma joc cu un urs panda (asta ar insemna sa ajung in rezervatia wolong din provincia sichuan, china - hmm… putin probabil)

- sa ma plimb prin tiahuanaco si sa trec prin poarta soarelui (pentru asta ar trebui sa fiu in peru - daca ajung in china, ajung si in peru)

- sa stau de vorba cu Papa macar 15 minute (de fapt, as fi vrut sa vorbesc cu Ioan Paul al II-lea, dar ma multumesc si cu Benedict…)

- sa iau parte la carnavalul de la venetia in costum de epoca

- sa ma plimb cu balonul deasupra grasse-ului cand tocmai au inflorit lanurile de levantica, iasomie, trandafiri

- sa fac, macar o vara, voluntariat in rezervatia lossi din congo

- sa iau ceaiul cu un samurai

- sa conduc o duesenberg sj speedster din ‘35 pe drumurile englezesti de tara (pentru asta ar trebui sa imi iau carnetu’ mai intai)

- sa infiez cate un copil din fiecare rasa

- sa invat sa vorbesc swahili

- sa lucrez un an ca editor la barnes & noble

- sa calatoresc cu transsiberianul de la moscova la vladivostok

- sa ma duc intr-o expeditie arheologica in tzara damascului

cam asta ar fi lista mea imposibila. stiu ca se spune “ai grija ce iti doresti”, dar in cazul de fatza nu cred ca am de ce sa imi fac griji. nu se intampla miracole chiar la tot pasul. desi…

 

privilegiu asiatic

…aseara citeam niste recenzii la “the departed” a lui scorsese si ma intrebam de ce este filmul asta asa apreciat. mie, una, nu mi-a placut. cu parere de rau pentru munca celebrului regizor, dar mi s-a parut o copie destul de neizbutita a originalului hong-kongonez “infernal affairs” semnat andrew lau. desi impanat cu nume mari ca pentru a-i da greutate si schimbat pe ici, pe colo ca sa aiba o tusa personala, filmul lui scorsese nu m-a impresionat prin mai nimic si mi-a parut mai degraba marketing, decat arta. recunosc ca di caprio si damon parca joaca din ce in ce mai bine cu fiecare film, dar jack nicholson se joaca in continuare pe el insusi asa cum o face de ani incoace, iar finalul lui “the departed” e mult sub al lui “infernal affairs”. se pare ca la remake-uri scorsese nu e, totusi, sergio leone care din “yojimbo” al lui kurosawa a scos un film de referinta - “a fisftul of dollars” si un star - clint eastwood.

nu stiu cum ar fi fost daca n-as fi vazut prima data filmul lui andrew lau, dar ma indoiesc ca as fi avut alta impresie. din punctul meu de vedere, “infernal affairs” a reinventat filmele cu gangsteri, reamintind americii cum ar trebui facute astfel de filme, iar asta e greu sa nu observi indiferent cand il vezi. s-ar putea sa fiu subiectiva dat fiind ca imi place tot mai mult cinematografia asiatica, dar cum sa nu-mi placa? sa luam un singur exemplu: “zatoichi” a lui takeshi kitano. in japonia, legendarul batran luptator orb cu sabia este un fel de james bond. seria filmelor cu zatoichi a debutat la inceputul anilor ‘60 si a cuprins atat filme de lung metraj, cat si seriale de televiziune. nu cred ca exista japonez care sa nu-l cunoasca pe zatoichi.

dar filmul realizat de takeshi kitano in 2003 este, de departe, cel mai bun dintre toate acestea. e o bijuterie. este combinatia perfecta intre violentza aristocratica, umorul prostovan, coregrafia precisa si muzica impecabila. toate personajele sunt construite delicat, dar ferm, iar takeshi kitano in rolul unui zatoichi blond platinat si cu o fatza impenetrabila este absolut minunat. misterios, singuratic, cinic, dar in acelasi timp amuzant, impecabil in miscarile din scenele de lupta, zatoichi-takeshi e un adevarat personaj de legenda, bine ancorat in cinematografia japoneza. de altfel, takeshi a tinut sa omagieze “cei sapte samurai” ai lui kurosawa si a introdus o scena de lupta in stilul acestuia, ce se desfasoara pe o ploaie torentiala ce ai impresia tu, ca spectator, ca iti patrunde pana la piele. si-a permis chiar sa se joace, finalul e gandit astfel incat stai sa te intrebi daca eroul e chiar orb sau se preface. eu zic ca e orb. ramane sa decideti singuri. oricum, chiar daca vedeti doar acest film si nici un altul din intreaga cinematografie asiatica va puteti declara privilegiati. pe bune.

[Update - 16 ian '07] - scorsese a luat ieri globul de aur pentru cel mai bun regizor pentru “the departed”, dar filmul nu a castigat titlul de “cel mai bun film”. nici nu e, dupa cum ziceam. nu stiu ce va aduce oscarul, dar cum pt mine globul de aur conteaza mai mult, ma declar impacata.

 

filme de presa

…daca ar fi dupa mine, o data la cateva luni i-as pune pe ziaristii romani sa se uite la doua filme. ma gandesc ca asa unii dintre ei si-ar aminti ce inseamna sa faci meseria asta din pasiune si din convingerea ca poti schimba ceva. (e drept ca, in acelasi timp, altor ziaristi le-as da sa citeasca niste carti. in felul asta nu as mai avea surpriza sa aud in redactii care se respecta intrebari de genul “amsterdam e totuna cu rotterdam?” sau afirmatii precum “aqualand e un vechi oras grecesc”).

revenind la cele doua filme pe care le-as face “lectura” obligatorie. primul dintre ele e un clasic in viata - ‘all the president’s men’ al lui pakula. mi-ar placea sa cred ca nu exista jurnalist care sa nu-l fi vazut sau care sa nu fi auzit de scandalul watergate, dar tinand cont ca vorbim de un film din ‘76 si de o poveste petrecuta in ‘72, exista mari sanse ca tinerele sperante sa le fi ratat (chit ca in facultate le sunt pomenite din cate am auzit). so, pentru ‘necunoscatori’, filmul e ecranizarea cartii jurnalistilor americani de la the washington post, bob woodward si carl bernstein, cei care au investigat afacerea watergate in urma careia presedintele nixon si-a dat demisia. in ‘73, ziarul lor a primit premiul pulitzer for public service, woodward fiind considerat si acum cel mai bun jurnalist de investigatie din lume. nu stiu de ce nu se spune acelasi lucru si despre bernstein, ca doar au lucrat cot la cot, dar vorba aia, viata-i nedreapta. in plus, drumurile lor s-au despartit oarecum, woodward devenind un jurnalist destul de apropiat de george w. bush (a realizat vreo 4 interviuri cu acesta, pe durata totala a vreo 7 ore, fiind considerat ziaristul care a “pierdut” cel mai mult timp cu bush). berstein, in schimb, s-a situat oarecum de partea cealalta a baricadei, cerand spre exemplu senatului american, in aprilie 2006, intr-un articol din vanity fair, sa investigheze presedintia bush.

al doilea film nu e inspirat dintr-un caz real, dar e tare bine construit si destept facut. se numeste “state of play” (tradus la noi ’stare de fapt’) si e semnat paul abbott. este un serial de 6 episoade produs in 2003 de bbc, un thriller politic in care se impletesc interesele corporatiste, legaturile politice primejdioase, relatiile extraconjugale si profesionalismul jurnalistilor de investigatii de la “the herald”. s-ar putea sa fiu subiectiva dat fiind ca, de regula, sunt mult mai atasata de cinematografia britanica decat cea americana, dar acest film m-a captivat mai abitir chiar decat “toti oamenii presedintului”. nu stiu de ce. poate pt ca fiecare personaj in parte e definit precis in complexitatea lui, lasandu-ti impresia clara ca nici unul din cei 6 nu e mai putin important decat celalalt si ca investigatia e intr-adevar o munca de echipa si nu o situatie in care orgoliile jurnalistice se zbat sa creeze vedete. in plus, scenariul e veridic si actual, foarte curat scris, fara cuvinte inutile si cadre in plus, aproape fiecare episod terminandu-se cu o noua intriga care te pune pe ganduri. dar, pana la urma, cum sa nu-mi placa daca joaca bill nighy* (in rolul lui cameron foster, editor al “the herald”), un actor savuros si original caruia nu am ce-i reprosa? l-am vazut prima data in “fairytale: a true story”, iar apoi in “love actually”, “enduring love”, “the girl in the cafe”, “ghidul autostopistului galactic”, “the constant gardener” si “piratii din caraibe - death man’s chest” si de fiecare data jocul lui m-a incantat. e un actor pe cinste.

evident, sunt o groaza de alte filme de acelasi calibru, precum ‘wag the dog’ sau ‘insider’, ca sa le spun doar pe primele care imi vin in minte, dar eu pe astea le-as alege pentru a mai ridica moralul jurnalistilor blazati si care nu mai simt de ce sunt ceea ce au vrut sa fie. vizionare placuta!

 [Update - 16 ian '07] - * nu pot decat sa ma bucur ca am un oaresce fler - preferatul meu bill nighy tocmai ce-a primit ieri globul de aur pentru cel mai bun actor intr-o miniserie sau film de tv (”gideon’s daughter”).

 

joc

 …de la andrei:

1) Luati cartea cea mai la indemana, deschideti la pagina 18 si scrieti aici al 4-lea rand
“a regatului, sa fie tinuti intr-o inchisoare mai ca lumea. Dar” (Regii blestemati - Maurice Druon, Humanitas 2004)

2) Fara sa verificati, cat e ora?
11:45

3) Verificati
11:37 (ma cam grabesc )

4) Cum sunteti imbracat?
pai, ca niciodata, in fusta…

5) Inainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati?
la un articol din agenda clujeana despre bloggeri.

6) Ce zgomot auziti in afara celui al calculatorului?
linistea

7) Cand ati iesit ultima data si ce ati facut cu ocazia respectiva?
ieri, mai spre dupa-masa. am fost la un ceai si la o poveste in insomnia cu lavinia si fana

8 ) Ati visat ieri noapte?
parca da…

9) Cand ati ras ultima data?
mai inainte cand imi povestea un coleg cum o tanara speranta jurnalistica din cluj a scris intr-un articol ca aqualand e un oras grecesc :))) (sunt rea, nu? stiu, dar nu m-am putut abtine…. :))) )

10) Ce aveti pe peretii incaperii unde sunteti?
o harta a europei, cateva etajere cu carti, un panou pe care afisez paginile din ziar… sunt in redactie….

11) Daca ati deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara?
un mini cooper S ca sa-l fac cadou unui asa-zis prieten care nu-l prea merita :)))

12) Care este ultimul film pe care l-ati vazut?
Nothing, un film canadian care avea la baza o idee faina: ce-ar fi daca lucrurile, oamenii, starile, amintirile pe care le urasti din viata ta, dispar?

13) Ati vazut ceva neobisnuit astazi?
nu

14) Ce parere aveti despre acest chestionar?
e simpatic si fara rost

15) Spuneti-ne ceva ce nu stim inca.
vreau sa ma duc la praga de revelion

16-17) Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de o fetita/baiat?
voi stii cand o/il voi vedea

1 V-ati gandit deja sa locuiti in strainatate?
da, dar mi-am luat gandul repede. nu-i de mine

19) Ce ati dori ca D-zeu sa va spuna cand intrati pe Portile Raiului?
“aici iti vei gasi sufletul pereche”

20) Daca ati putea schimba ceva in lume in afara de politica, ce ati schimba?
nimic

21) Va place sa dansati?
nu prea

22) George Bush?
presedintele care credea ca talibanii sunt o formatie rock

23) Care a fost ultima chestie pe care ati vazut-o la televizor?
pe  jimmy carter invitat in show-ul lui jay leno. mi-a placut de el. e smart and funny

24) Care sunt cele 4 persoane care ar trebui sa preia acest chestionar?
fana, bianca, scripi, andi (doar ca niciunul nu are blog)

 

bilele existentiale

…am cateva “bile sparte in rulmentul valorilor existentiale”. cel putin asta este concluzia unui prieten care a avut oaresce rabdare vreme de vreo 5 ani sa discute sau sa se certe cu mine, dupa caz. acum s-a saturat si a decis ca tot ce face in directia mea e pierdere de vreme pentru ca eu oricum nu ma schimb si e clar ca pe cel care nu se ajuta singur nu il poti ajuta. cu toata tristetea momentului (ca nu-i de ici de colo ca o persoana de care iti pasa sa iti spuna “la revedere. esti o cauza pierduta”) atunci cand a pomenit de bile nu m-am putut abtine sa nu ma rad amintindu-mi de clasicul banc in care romanul aflat intr-o incapere ermetic inchisa, cu doua bile la dispozitie, pe una o pierde si pe cealalta o strica.

mda. sa fiu sincera, eu nu stiu nici macar cate bile am, daramite cate sunt sparte. de fapt, in capul meu e un amalgam de stari si de pareri conflictuale despre toti si toate pe care cu greu reusesc sa le gestionez. mai rau e ca ajung sa le impartasesc altora treaba asta si acestia din urma ajung sa nu mai stie de unde sa ma ia si unde sa ma aseze. asta, imi sugereaza mie bunul simt, e de rau. pe de alta parte, ma gandesc ca o persoana de genul asta nu te plictiseste. de fiecare data e alta, ceea ce face viata amuzanta (e un mod patetic de a-mi tine partea, da’ no… daca eu nu ma apar, cine sa o faca? ) s-ar putea totusi ca inconstanta mea valorica sa fie, totusi, al naibii de obositoare pentru cei din jur. si sa para ca nu se poate baza lumea pe mine.

asta imi aduce aminte ca ii invidiez pe cei ca mihnea si fumi, de exemplu, care stiu exact in ce cred si ce vor. ori de cate ori i-am intrebat ce ii mana in lupta, mi-au raspuns banal (ma rog, cat de banal poate fi un astfel de raspuns) : sa se mantuie. ei cred ca nu au nici macar fisuri existentiale, daramite bile sparte. ei au trecut la etapa a 3-a a proverbului Zen, adica la partea cu “pentru cel care stie muntii redevin muntii, iar raurile rauri”. eu sunt prinsa inca in etapa a 2-a in care stiu cate ceva si cred ca muntii si raurile nu sunt, de fapt, munti si rauri. dar, in acelasi timp, mai stiu ca fiecare din noi suntem, vrem nu vrem, toate fetzele, chiar daca cea mai mare parte din timp nu realizam asta si ne inchipuim ca suntem doar intr-un fel sau altul. ce nu vrem sa fim e la fel de graitor ca si ce vrem sa fim, ce suntem, ce credem ca suntem si ce vrem sa creada restul lumii ca suntem. complicat…

s-atunci ce-i de facut cu mine? teoretic, ar trebui sa ajung sa gandesc gandirea si sa nu mai stau intre doua luntrii, intre traditie si modernitate. partea proasta e ca nu stiu CUM sa fac asta…

 

provincialisme

…pe zi ce trece imi dau seama ca sunt mai mult ardeleanca decat romanca. e din ce in ce mai departe de mine ceea ce se intampla in capitala principatelor romane si ma identific din ce in ce mai putin cu ceea ce se cheama intr-un singur cuvant romania. ma deranjeaza tot mai mult remarcile negative facute la adresa ardelenilor, lucru ce nu-mi era atat de evident pana acum, si ma intreb tot mai des cum ar fi sa ne constituim intr-o federatie.

prima data cand am constientizat ca ma seaca luatul ardelenilor peste picior a fost in urma cu cateva saptamani, intr-o discutie destul de scurta cu scripi. moldovean in cuget si simtiri, chit ca el se tine departe de astfel de etichetari si isi zice ”european”, domnul scripi (care mi-e drag si pe care il stimez, de altfel) a tinut sa-mi spuna ca, citez, “ardelenii sunt niste boratzi pe care i-au educat ungurii” si ca, daca ar fi dupa el, le-ar da astora transilvania ca-si-asa-ei-au-ridicat-toate-cladirile-de-aici. si ca ei, moldovenii, sunt mai buni ca noi, ardelenii, fiindca au ridicat singuri iasiul, fara ajutor din afara. bineinteles ca prietenul lui, andi (si el la fel de moldovean), i-a dat dreptate si a inceput sa faca fel de fel de glumitze (destepte, e drept) vizavi de ardeleni.

nu ma apuc sa neg ca ungurii si sasii nu au avut rolul lor civilizator bine determinat in zona asta, dar nu pot sa nu ma intreb, intr-un fel de-a dreptul primitiv, de ce dracu’ s-au mutat scripi si andi in cluj si de ce nu s-au dus sa faca scoala si sa munceasca la iasi, daca sunt asa de mandrii de moldova lor? si acelasi lucru e valabil si pentru personajele de pe aici care s-au mutat in capitala, dar se plang de zor cat de mitici sunt cei de pe acolo. mi se pare de bun simt ca fiecare sa stea acolo unde se simte acasa, iar daca interesele financiare, profesionale sau personale te tin in alta parte, la fel de bun simt mi se pare sa respecti locul unde locuiesti si sa nu te apuci sa il ponegresti. nici macar in gluma.

cred ca daca am astfel de reactii m-am inrolat pe negandite in razboiul mocnit pe care il duc intre ele principatele romane. fiecare provincie romaneasca se crede mai buna, mai frumoasa, mai desteapta decat cealalta. banatenilor nu le place sa le spui ardeleni si se cred “fruncea”, ardelenii nu-i inghit pe mitici si se cred mai europeni decat restu’, moldovenii rad ori de cate ori pot de ardeleni si se cred mari intelectuali, iar bucurestenii se inchipuie buricul romaniei si ii cred pe toti ceilalti provinciali. lucrurile nu stau foarte roz in acest mariaj despre care se spune ca a fost “vointa natiunii”. poate ca ar trebui schimbat ceva. zic si eu….

 

cenzura sexului

…in urma cu vreo saptamana, postasem un text in care comparam doua bloguri cu mare trecere la cititori si care se bateau cap in cap. era vorba de vedeta “de ce uram barbatii” si de proaspatul intrat pe atunci - “imi plac barbatii”. la acea vreme, primul avea gramada de posturi, comentarii si de vizitatori, iar al doilea doar vreo 2-3 articole, nici un comentariu, dar intrase in top direct pe locul 4. mi s-a parut amuzanta situatia si din acest motiv am comentat-o, dar a doua zi am sters postul pentru ca mi-am zis ca nu e cazul sa fac eu analize despre scrierile altora. intre timp situatia s-a schimbat intr-atat incat sa ma enerveze si sa nu ma pot abtine sa nu comentez din nou.

ma explic imediat. cei care au dat un ochi pe “imi plac barbatii” stiu, de buna seama, ca are un continut nu tocmai cuviincios, ca sa spun asa, si care pe unii i-ar putea oripila. altfel este un blog ca oricare altul, in care proprietara, lipsita de inhibitii, isi pune piticii pe masa in felul in care stie ea mai bine. cui nu-i place sa nu citeasca. se pare totusi ca a placut multora din moment ce blogul in cauza a ajuns intr-o zi sa detroneze eterna ura impotriva masculilor. dupa care a disparut din top. curioasa, am cautat sa aflu de ce. si am aflat. a fost, se pare, cenzurat. or asta m-a enervat.

de ce naiba trebuie sa cenzurezi un blog? “pentru ca are un continut obscen”, mi se va raspunde. so what?? in fond, blogul asta nu e o pagina care ti se deschide de una singura cand ti-i lumea mai draga. trebuie sa o accesezi tu cu buna stiinta. ca urmare, pe cine deranjeaza continutul lui, de fapt? pe ipocritii care citesc cu nesatz toate articolele de pe blogul respectiv, iar apoi posteaza mesaje de genul “bine ca te cenzureaza ca scapam de tine”? ei pot foarte bine sa nu mai intre niciodata acolo si nu or sa se mai simta lezati. pe cei care vad cate un cuvant de gen “vulva”, “futut” sau “curva” in titlul vreunui articol intrat in top posts? imi pare rau ca trebuie sa spun, dar asta e nimic comparativ cu ce-ti aud urechile zilnic pe orice strada din romania. pe intelectualii care au bloguri de inalta clasa si care nu accepta ideea ca un jurnal vulgar sa le fure locul in top? ei ar trebui deja sa stie regula de aur a societatii post-moderne - “sexul vinde” - si sa fie intelepti sa dea comercialului ce-i al comercialului.

s-atunci ma intreb: poate fi “continutul obscen” un motiv suficient de bun pentru cenzura blogurilor? ce ar trebui sa faca in acest caz prostituatele care au chef sa aiba un blog? sa scrie numai despre musetel si nimic despre ce li se intampla la job pentru ca, evident, ar putea scrie obscen? unde-i farmecul jocului atunci? ce rost are sa ai un blog in care nu poti scrie ce vrei si cum vrei? si, pana la urma, nu este asta o forma de discriminare? mie mi se pare ca da. s-asta ma scoate din sarite.

 

telefonul vietii

…in vara asta m-am hotarat sa renunt la telefonul mobil. asta dupa ce, cu vreo doua-trei luni inainte, imi dadusem cadou calculatorul si renuntasem la netul de acasa. pentru mine, o persoana ce-si trage seva (si salariul, totodata) din comunicare si informatie, gesturile in cauza semanau a sinucidere. dar eram atata de satula de tehnologie si de modul in care imi acaparase viata, incat nu imi pasa care vor fi consecintele. asa ca, intr-o prima faza, mi-am anuntat prietenii ca nu voi mai putea fi gasita decat pe fixurile de acasa si din redactie (ca sa faca bine sa si le noteze), dupa care am inchis ustensila cu pricina si am aruncat-o intr-un sertar. singura concesie pe care am decis sa o fac a fost sa verific seara, inainte de culcare, daca am oaresce mesaje importante de la cei care nu aveau habar de decizia mea.

asa se face ca viata mea a capatat alt gust. paradoxal, am inceput sa vorbesc mai mult cu oamenii si sa-i ascult, nu doar sa-i aud. ori de cate ori ma intalneam cu cineva pe strada sau aiurea, nu-mi mai permiteam sa spun “n-am vreme acum. te sun pe mobil” (lucrul ce nu se intampla din cauza ca uitam), ci stateam si vorbeam pur si simplu cu omu’. mai mult, prietenele mele au reinvatat sa fie punctuale (dat fiind ca nu aveau cum sa ma anunte atunci cand intarziau la vreo intalnire prestabilita), iar mama sa se bucure ca e, din nou, implicata in viata mea personala (dat fiind ca ea era cea care prelua mesajele de pe fix cat eu lipseam de acasa). in plus, nu mai eram deranjata de tzarait cand imi era lumea mai draga, nu mai eram stresata ca mi-am lasat mobilul cine stie pe unde si nici ca nu l-am pus la incarcat. dar ce a fost cel mai important si ciudat totodata - timpul capatase parca, dintr-odata, o cu totul alta dimensiune unde nimeni si nimic nu ma grabea. aveam vreme de toate: de citit, de plimbat, de lenevit pe vreo terasa, de mers la film, de povestit cu lumea, de gandit, de iubit… mi-era bine. era ca o intoarcere in copilarie.

m-a tinut doua luni jumate. nici acum nu stiu precis de ce am revenit la mobil. cred ca din cauza reprosurilor care mi se faceau de catre cei care dadeau anevoie de mine. si poate pentru ca asteptam sa fiu sunata zilnic de o anumita persoana si mi-era teama ca nu cumva, din cauza razvratirii mele, sa nu imi ratez sansele la fericire (de parca daca vroia sa dea de mine n-ar fi putut altfel…) oricum, mobilul si-a facut din nou loc in viata mea. ba mai mult, acum am doua.  plus doua numere pe fix - unul de la romtelecom si unul de la upc. plus internet (ca intre timp mi-am luat alt laptop, iar la upc era ceva oferta triple pay). o nebunie intreaga. si nu sunt cu nimic mai fericita sau mai ancorata in realitate. din contra.

 

pisicile lui mike stern

…aseara m-a rasfatat mike stern. nu va ganditi la prostii. coordonatele fizice au fost foarte bine delimitate: el pe scena alaturi de bob franceschini (sax), anthony jackson (electric bass) si lionel cordew (drums), iar eu undeva in sala teatrului national alaturi de fana (o prietena fascinata de avioane), lehel (un prieten fotograf) si grindean (un bun amic). in jur, alte cateva sute de clujeni. cu toata distanta si cu toata lumea de fatza, m-am simtit rasfatata. fara sa vreau, mi-am permis luxul de a ma intoarce in timp, intr-un octombrie trecut, si de-a simti din nou ca iubesc intr-un mod imposibil si cozian. iar asta dupa ce, o vara intreaga, am incercat sa imi reprim si sa-mi gestionez sentimentele tocmai pentru a putea trai. nu stau sa-mi dau cu parerea despre noul album al lui stern - “who let the cats out?” - pentru ca nu-mi sta in putere. nu sunt abilitata, vorba aia. pentru asta exista virgil mihaiu sau roland szekely. eu stiu doar ca, pentru aproape doua ore, in seara in care pisicile lui mike stern au calcat in teatrul national, psihoterapia mea s-a dovedit inutila. si nu mi-a parut deloc rau.

ps: raspunzator pentru tot festinul asta muzical e bunul meu prieten andrei, care s-a dat de trei ori peste cap si mi-a dat cate invitatii am dorit. foarte multumesc, domnule.

 

suprema injurie

…andi traieste zilele astea o mare dilema. totul a pornit de la un amic de-al lui care “si-o trage cu o gagica ‘telectuala”. iubirea era mare si parea eterna. pana cand, intr-una din zilele trecute, domnitza in cauza ii spune amicului respectiv: “auzi, pe langa nenumaratele defecte pe care le ai, ma si plictisesti”. sincera sa fiu, nu cred ca exista injurie mai mare pe care ti-o poate zice persoana pe care o iubesti. te doare daca iti spune ca nu te iubeste, te doare daca te inseala, te doare daca te trimite la dracu’ sau in origini, dar parca toate astea le poti intelege. sau macar le gasesti explicatii. dar sa-ti spuna iubitul/iubita “ma plictisesti” e mai mult decat poti duce.

care e, insa, dilema lui andi? una simpla: in conditiile date, el indragostit, ea plictisita, ce sa faca el? pai, din punctul meu de vedere, nu are prea multe alegeri. daca as fi in locul lui, cu toata indragosteala, m-as duce cat as vedea cu ochii. (ce usor e sa dai sfaturi…) dar e singurul lucru care l-ar avantaja, ca sa gandesc pragmatic. in primul rand, daca mai sta, risca sa o plictiseasca si mai tare si sa fie si mai penibil decat a fost pana acum. ceea ce, evident, nu cred ca-si doreste. e preferabil ca fata sa ramana cu o amintire cat de cat placuta despre personajul in cauza. in al doilea rand, femeilor nu le prea place sa fie parasite. prefera sa o faca ele. cand sunt lasate balta, chiar daca sunt plictisite de partener, incep sa se agite, sa caute sa se impace cu respectivul. nu o fac din dragoste, ci mai mult din perspectiva ca, la un moment dat, ele vor da papucii. si e mai usor sa traiesti cu gandul asta. cum ar veni, amicul lui andi ar mai avea o sansa. nu stiu daca s-ar multumi cu ea, dar orsicat, e o sansa care poate fi fructificata.

dragul de andi are insa o alta solutie. muuult mai pitoreasca si mai savuroasa decat a mea: “i-am zis sa puna doi tzigani sa o fugareasca in fatza blocului. s-apoi sa intre repede in peisaj si sa plateasca tiganii”. :)  recunosc, o imagine de zile mari. si cu siguranta fata nu s-ar plictisi. ma intreb insa daca tipul are suficiente coaie sa-i faca ’telectualei asa ceva?

ps: intrebarea cumva retorica a lui andi - “iti dai seama in ce lume traim daca suprema injurie e plictiseala?”, merita o discutie mai ampla. pe altadata.

ps2: ca sa fiu cinstita pana la capat, am ras bine cand am citit cele zise de tipa. e cel putin amuzanta. si sincera