licurici

…una dintre cele mai amuzante relaţii pe care am avut-o a fost cea cu cel de-al optulea bărbat. habar nu am cum a ieşit aşa. poate şi pentru că era ca o permanentă vacanţă pentru mine, el locuind iniţial în olanda şi, mai apoi, în belgia, iar eu pendulând între cluj şi reşedinţele respective. sau poate pentru că era un tip cu simţul umorului şi care se supăra greu pe viaţă şi şi mai greu pe mine.

cert e că ne distram bine împreună. acum m-am mai potolit sau, mai bine spus, blazat, dar pe atunci îmi plăcea să pun la cale mici surprize şi nu mă dădeam în lături de la aproape nimic. aşa se face că, odată, după ce se mutase în leuven, l-am anunţat că îi trimit un cadou pentru noua casă printr-un prieten de-al lui care locuia tot în leuven şi care tocmai se întorsese din cluj.

darul urma să îi parvină mai spre seară, pentru că radu, prietenul cu pricina, nu avea când altcândva să-l ducă. în plus, al optulea bărbat trebuia să ajute la cărat pentru că era o cutie mare şi greuţă. zis şi făcut. cutia a fost adusă la destinaţie, al optulea bărbat s-a opintit să o ridice, să o bage în lift, să o aducă până în apartamentul cu pricina, dar nu s-a grăbit să o deschidă. avea chef de poveşti cu prietenu-so.

norocul meu a fost că radu îl tot zorea şi a deschis-o în timp util. altfel aş fi dat naibii ortu’ popii acolo. pentru că eram inside şi nu prea puteam respira ca lumea în cutia aia lipită foarte bine cu scotch. dar chit că nu am ieşit atât de spectaculos precum aş fi vrut (şi acum mă întreb cum naiba ies fetele ălea aşa de zâmbitoare din torturi?!), surpriza a meritat efortul.

mai ales că, apoi, am avut parte de cea mai înfocată partidă de amor din toate de până atunci. pentru a vă putea închipui partea asta trebuie să vă spun că al optulea bărbat nu se mutase de multă vreme în locul cu pricina şi apartamentul era în curs de amenajare. tot ce exista în el (în afara bucătăriei utilate) era o masă superbă de lemn pe care o cumpărasem împreună dintr-un magazin de mobilă asiatică, nişte scaune puţin cam joase pentru masa cu pricina, multe flori şi o saltea imensă în dormitor.

cam gol, e drept, dar eram romantici (mai mult el, decât eu) aşa că am pus pe lângă saltea o carafă cu vreo 40 de lalele portocalii şi multe lumânări aprinse. şi ne-am iubit cu foc. la propriu. pentru că la un moment dat, tot zvârcolindu-ne noi pe acolo, chestia care trebuia să ne acopere pe noi a ajuns pe lumânări şi a luat foc. până ne-am dat seama de ce se întâmplă, arsese aproape jumătate, suficient cât să o aruncăm la gunoi. salteaua a fost salvată cu apa din carafă.

iar asta ca să vedeţi ce înţeleg eu prin “hot sex” :)))

…for you, little darling :)

…zilele astea voi fi catsitter. asta e varianta pet pentru babysitter. adică nu voi avea grijă de un copil, ci de o pisică. mai exact, un motan roşcat, imens şi simpatic pe care îl cheamă pirli. numele îi vine de la andrea pirlo (tipu’ ăla cu părul lung ce joacă la ac milan), şi şi l-a primit pentru simplu fapt că a fost găsit într-o seară în care era ceva meci al lui milan, meci în care pirlo “a făcut figură frumoasă”.

“părinţii” lui pirli (că altfel nu le pot spune) sunt neşte prieteni de-ai mei, oameni normali de altfel, dar care au suferit schimbări importante odată cu găsirea sus-numitului motan. mai ales partea masculină a cuplului care, până la evenimentul în cauză, nu suferea pisicile. ei bine, pirli i-a făcut vrăji şi a reuşit să ajungă pe primul loc în ierarhia sentimentală a tânărului domn.

aşa se face că, ori de câte ori e plecat pe undeva, primele întrebări pe care le pune la telefon iubitei lui sunt despre pirli. “ce face pirli? l-ai plimbat? este vesel?”. pentru că trebuie spus că pirli fiind un motan crescut doar în apartament, trebuie plimbat zilnic prin curte. şi nu oricum, ci în lesă, pentru că pirli nu este obişnuit cu imensitatea oraşului, maşini, zgomot, circulaţie şi există pericolul să se piardă sau să sufere vreun accident. ceea ce nu e deloc de dorit.

partea care pe mine mă amuză cel mai tare este însă cea cu “este vesel”. nu că ne-am putea da seama foarte simplu dacă pirli este vesel sau nu, dar se pare că dacă sare de colo-colo şi se joacă cu tot felul de ciucuri, pirli este vesel. altfel, atitudinea lui pirli nu trădează nicio stare de spirit mai specială decât a oricărei alte pisici, aşa că e greu de definit în ce stare e într-un moment sau altul al existenţei sale.

dar poate că voi reuşi să-l descifrez mai bine pe pirli zilele acestea, dat fiind că prietenii mei au plecat o săptămână în vacanţă, iar eu îi voi asigura motanului compania atât de necesară menţinerii unui tonus adecvat. evident că am primit instrucţiuni precise despre cum trebuie să mă port cu el, când, unde, cât şi cum să-l plimb, care îi sunt prietenii şi ce anume să fac în caz de, doamne fereşte, boală.

nici nu se pune problema că nu voi fi sunată zilnic de “tatăl” lui pirli care va trebui pus la curent cu evenimentele animalului. iniţial, mă gândisem ca la al doilea sau al treilea telefon să îi spun că pirli şi-a rupt piciorul şi i s-a pus tijă. dar m-am răzgândit după ce am văzut cu câtă seriozitate tratează problema amicul meu. nu e de joacă cu astfel de sentimente. voi fi o femeie responsabilă, demnă de sarcina care mi-a fost încredinţată. garantez 100% pe asta.

altfel, am o viaţă frumoasă, nu-i aşa? :)))

…în timp neo zeelandez, ieri a fost ziua celui de-al șaselea bărbat. în timpul nostru, e azi. la FOARTE mulți și fericiți ani, domnul meu! să-mi trăiești!

…astăzi e ziua aia în care mă simt ratată. pe toate planurile. “adică te simţi bărbat”, mi-a replicat un amic. nici măcar n-am zâmbit, atât de ratată mă simt. e ca şi cum am pierdut peste 30 de ani de-a lela pe pământul ăsta.

dacă bate doamna cu coasa azi la uşă şi mă pune să trag linie înainte de a mă lua cu ea, rezultatul va fi un zero absolut. n-am făcut nimic, da’ nimic remarcabil. nici măcar nu ştiu dacă am plantat vreun pom vreodată (probabil că nu, dacă nu-mi amintesc), darămite altceva. să le luăm în ordine alfabetică.

carieră - n-am. am job, de bună samă, da’ nu carieră. nu m-am prea înghesuit la aşa ceva. după cum spuneam mai demult, m-am eschivat de la a pleca la bucureşti unde existau oareşce şanse de evoluţie, iar pe plan local nu am făcut cine ştie ce mare brânză.

casă - n-am. voi avea doar când vor muri ai mei, ceea ce nu vreau să se întâmple prea curând, aşa că n-am. locuiesc în continuare cu ei şi nu m-am agitat să iau credite de la bănci pentru a-mi face mansarda deoarece mi-am tot adus aminte de vorba lui bunico-meu care spunea că “în avocaţi şi în bănci să nu te încrezi niciodată”. ca urmare, nu m-am “încrezut”.

copii - n-am. nu s-a întâmplat să fie şi nici nu m-am agitat prea tare să fie. am eu un pitic cu starea de graviditate, nu mi-e pe plac, iar de înfiat copii nu am înfiat pentru că nu mă simt chiar atât de responsabilă încât să pot să-i cresc.

iubit - n-am. sunt o maestră în a-mi rata relaţiile şi, de fapt, am şi uitat cum e să ai una. iar dacă mi s-ar ivi ocazia acum, cu siguranţă mi-aş da cu stângu-n dreptu’ şi aş ieşi tot în pierdere. bună atitudine, nu? de-asta îmi ies lucrurile atât de bine, de altfel, că mai tot timpu’ gândesc pozitiv.

lista se încheie aici pentru că nu ai ce altceva să iei în calcul atunci când tragi linie. mă rog, prietenii îi mai poţi adăuga pe listă (asta e cam tot ce am, de altfel), dar maxim cât pot trage ei la cântar? cu atât mai mult cu cât, până nu treci printr-o situaţie limită care să-i cearnă, nu poţi ştii exact care ţi-s, de fapt, prietenii adevăraţi. or de astfel de situaţii limită n-am avut parte, să bat în lemn. sau să nu bat în lemn?

noah, bun. avem o situaţie, cum o rezolvăm? păi, în primul rând scriem un post pe blog, ca metodă terapeutică. un fel de lamentare, confruntare şi acceptare a realităţii. ceea ce tocmai am făcut. apoi suni o prietenă cu care să ieşi pe o terasă şi să bei o bere sau ce-o fi, în speranţa că ziua de azi trece cât mai repede şi că mâine de trezeşti cu soarele în ochi şi te vei simţi ceva mai mult decât o ratată.

sau mai poţi să îţi pui următoarele întrebări la care trebuie să răspunzi cât se poate de sincer:

îţi pare rău că nu ai carieră? - nu ştiu. uneori da, de cele mai multe ori nu.

regreţi că nu ai casa ta? - un picuţ, dar e tare comod aşa cum e acum.

îţi doreşti copii? - nu neapărat. depinde cu cine i-aş face.

ai chef de iubit? - uneori da. alteori nu.

şi, uite-aşa, ai rezolvat şi problema ratării. de ce să te simţi o ratată când, practic, totul e exact aşa cum îţi doreşti? :))))))

…lucrurile stau cam aşa: nu îmi mai place să muncesc. nu vreau să mai fac nimic, niciodată. nici presă, nici fonduri, nici decoraţiuni interioare, nici arheologie, nici, nici, nici… îmi doresc doar să stau şi să pierd vremea cum mă taie capu’. dacă într-o zi, spre exemplu, nu am chef să mă ridic din pat, să nu mă ridic. dacă în alta am chef să merg pe coclauri, să pot merge. dacă altădată îmi vine chef să scriu un articol, să-l scriu şi nimic altceva.

m-am săturat de trezit dimineaţa şi de mers într-un loc în care îmi petrec jumătate de viaţă fără să înţeleg de ce mi-o petrec. dacă la ziar mai are cum era, că timpul se scurgea parcă altfel şi nici nu trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap (ceea ce urăsc), aici unde sunt acum tre’ să semnez condica la 9 (!!!). ce prostie şi semnatul ăsta de condică! şi ce loc anost şi birocratic de muncă am! nu mă mulez defel pe el.

nu că mi-ar fi dor de sâmbetele şi duminicile lucrate în presă. nu mi-e. deşi mi-e dor de unii oameni şi de unele subiecte şi de un anumit feeling pe care îl aveam când îmi ieşea câte un articol fain. dar dorul ăsta nu îmi aduce poftă de muncă sau de reîntors în presă. deşi poate aş face-o într-o anumită companie, adică într-o redacţie care să includă ziariştii clujeni care îmi plac mie. ceea ce e absolut imposibil de realizat.

şi şi dacă m-aş întoarce, aş vrea să am un program aşa cum am eu chef să mi-l fac, cu o grămadă de timp liber şi fără mers la conferinţele de presă şi fără a lua parte la “mondenităţi”, care de fapt sunt nişte slabe imitaţii provinciale a ceea ce ar trebui să însemne astfel de chestii. evident că programul ăsta mi-ar lăsa toate sfârşiturile de săptămână libere şi mi-ar da vacanţe ori de câte ori aş vrea să-mi iau.

totuşi, nici aşa nu cred că mi-ar reveni cheful de muncă. am muncit destul şi mi se pare inutil să o mai fac. doar că lumea asta funcţionează pe baza unor hârtii numite “bani” care îmi încurcă mie existenţa. de-aia trebuie să găsesc o variantă acceptabilă şi fără prea mari compromisuri care să-mi permită să trăiesc fără să muncesc.

puşu mi-a sugerat trei variante: câştigi la loto, moşteneşti o avere, te măriţi cu un tip bogat. nu cred că vor funcţiona. tot ce puteam câştiga la loto am câştigat când aveam vreo 6 luni, când maică-mea mi-a pus în mână o pungă cu bilete de loterie. am tras un aragaz cu butelie care ne-a ţinut vreo 18 ani. bun aragaz, dar mi-a mâncat norocu’, ca să zic aşa.

“averea” am moştenit-o deja - e casa în care stau şi pe care nu am de gând să o vând pentru că are podele din lemn, tavan înalt şi personalitate. şi, oricum, nu cred că aş putea trăi o viaţă fără de griji cu banii luaţi de pe ea. cât despre “tipul bogat” - tipii bogaţi pe care îi cunosc sunt ori penibili, ori căsătoriţi, ori au iubite de 21-23 de ani, ori nu se uită ei la mine. şi chiar dacă s-ar uita, să mă căsătoresc doar pentru bani parcă nu mă prea încântă.

ar mai fi vreo variantă? mda. să scriu cartea vieţii care să devină bestseller, să fie ecranizată şi să îmi aducă râuri de bani. yeah, right! :))) pentru asta mi-ar trebui un subiect beton (pe care, evident nu-l am), un car de talent (care, evident, nu e în curtea mea) şi astrele să fie aşezate în aşa fel încât să nu am cum da greş (asta s-ar mai putea aranja dacă îmi consult astrologul de serviciu). dar sunt prea multe variabile, nu are cum să fie varianta câştigătoare.

deci, pe scurt, viaţa e nedreaptă, iar eu sunt sătulă până peste cap de acţiunea definită prin verbul “a munci”. ce să ştiu face?

notă: domnule muntele, postul acesta îţi este, oarecum, dedicat. nu de alta, dar mi-era cumva teamă că vei intra în greva foamei şi chiar nu doresc să te am pe conştiinţă. :)))

…nu prea mai am chef de scris şi nici ce, aşa încât activitatea pe acest blog va fi temporar suspendată. luaţi şi voi o pauză.

…în vremurile în care ziarele erau cu totul altceva decât sunt astăzi, singurele rubrici pe care le citeam erau “ştiaţi că”. pe atunci nu puteam verifica informaţia din mai multe surse, aşa încât luam de bun orice scria acolo. dacă zice la gazetă, aşa e, nu? în timp, încrederea în spusele “cercetătorilor de la o universitate americană” mi s-a mai diminuat, dar plăcerea de a afla tot felul de noutăţi a rămas.

din acest motiv, de câteva săptămâni am descoperit și m-am îndrăgostit de TED. probabil unii dintre voi i-aţi observat prezenţa în blogroll, dar nu aţi fost foarte curioşi să vedeţi despre ce e vorba. nu-i bai. vă spun eu cine este TED pentru că merită. ”Technology, Entertainment, Design” este o conferinţă ce se ţine anual, începând cu 1984, în monterey, california. de fapt, datorită amplorii a devenit de ceva vreme bianuală, a doua manifestare având loc, pe rând, în tot felul de oraşe ale lumii.

TED strânge la un loc un univers de idei fascinante și care sunt împărtășite altora de tot felul de oameni deştepţi și cu simțul umorului. tipii ăștia nu vorbesc mai mult de 20-25 de minute fiecare, dar e o reală plăcere să-i asculți. ca să vedeți că am dreptate, pentru început încercați sir ken robinson sau dan dennett sau peter gabriel. după care călătoriți un pic prin mințile tuturor celor de pe TED. o să fiți cel puțin încântați. zic eu.

…bunul meu prieten puşu este un iubitor înfocat al ţării haţegului. atât de pătimaş se dovedeşte a fi încât a completat pe wikipedia o pagină cu informaţii despre această “privelişte de poesie a pământului românesc” (am citat din ovid densuşianu). fotografiile de pe pagina cu pricina le-a făcut tot el, anul trecut, într-o vacanţă de unul singur prin locurile cu pricina.

mai mult de atât, puşu (care, trebuie spus, pe linie maternă este nobil român cu rang de cavaler, neamul lui fiind înnobilat pe la 1609 de gabriel bathory), e fascinat şi de acea ştiinţă numită genealogie. aşa se face că îşi cunoaşte foarte bine rădăcinile, ba are chiar şi o copie după diploma de înnobilare a străbunului său, şerban de la cerneşti, şi pe care o ţine la loc de cinste.

deşi ştiam chestiile astea de mai demult, aseară m-a lovit invidia. şi nu pentru că e el nobil, ci pentru că îl ascultam cum povesteşte despre trecut şi strămoşi şi mi-am dat seama că eu habar nu am din cine mă trag. nu-mi cunosc defel rădăcinile. în afara faptului că ştiu cine îmi sunt bunicii, mai adânc de atât nu am mers cu căutările.

aşa că, azi-dimineaţă mi-am stabilit un nou ţel: vreau să aflu de unde mă trag. tot ce ştiu în acest moment e că bunicii au trăit în zona transilvaniei saxone, într-un mic orăşel situat pe târnava mare şi care pe vremuri era plasă de judeţ.

locul cu pricina avea liceu (un foarte bun liceu, de altfel, pe nume “timotei cipariu”, unde au învăţat tot felul de personalităţi transilvănene), tribunal, închisoare şi, la un moment dat, a avut şi sere de flori şi legume. acum a decăzut total şi ţi se rupe sufletul când îl vizitezi. nici măcar canalizare nu are.

ştiu că pe vremuri, orăşelul ăsta se numea ibaşfalău sau eppershdorf în dialect săsesc (oraşul elisabetei). în timp, nu ştiu prin ce mijloace, a ajuns dumbrăveni. şi mai ştiu că, pe la 1700, aici exista o puternică şi înfloritoare comunitate armeană care a ridicat o biserică minunată în centrul localităţii.

biserica există şi azi, chit că nu mai are un turn, dar armenii au cam dispărut. mai sunt maxim 20 de familii. se spune, de asemenea, că în colegiul armenesc din roma există o monografie despre dumbrăveni scrisă în limba armenească. n-am verificat încă.

altceva însă nu ştiu nici despre dumbrăveni şi nici despre rădăcinile mele. cine ştie de pe unde vin. auzisem la un moment dat de la mişu, un văr de-al meu din partea lui tata, că avem niscaiva rădăcini italiene, de prin localitatea laurentium. cică de-acolo ne-ar veni numele laurenţiu. habar nu am dacă e adevărat, dar am să încep să mă interesez. oi vedea peste ce o să dau…