…mi s-a făcut dor de o nuntă la bunici. dar nu de-o nuntă de-asta de acum, făcută la restaurant, ci una de-aia cum se făcea când eram eu mică. o nuntă la care veneau toate neamurile cu o săptămână înainte ca să pună umărul la bunul mers al treburilor. era un timp al lucrurilor bine așezate, în care fiecare știa foarte precis ce are de făcut.
femeile se adunau în curtea miresei și făceau prăjituri, tăiței pentru supa de pui (nicio supă de pui nu-i așa de bună ca aia de atunci, zic eu), sarmale, fripturi și alte bunătăți. bărbații se ocupau cu aranjatul băncilor și meselor în căminul cultural, cu transportul dintr-o parte în alta a băuturii, bucatelor și oaspeților. copiii erau cei care trebuiau să împodobească porțile mirilor cu ramuri de brad și fâșii de hârtie creponată. ieșeau cel puțin ciudate, da’ ce conta?
în toată săptămâna aia, nimeni nu călca pe picioare pe nimeni, chit că erau uneori erau pe puțin 20 de oameni la un loc. peste tot era zarvă și bună dispoziție și toți vorbeau la grămadă, unii peste alții. mai ales rudele din partea mamei, care au voci suficient de puternice încât să ai tot timpul impresia că se ceartă atunci când discută. mi-e dragă amintirea asta cu mine mică și ei mari și guralivi.
mda. vremuri duse. dar se mai păstrează pe ici, pe colo, și dai de ele când te aștepți mai puțin. căci dorul ăsta al meu nu-i așa, spontan, ci pentru că am fost ieri la țară cu niște amici și am avut impresia că m-am întors oarecum în timp. iar lait-motivul scurtei vacanțe, adică acesta, i-l dedic anei. și asta pentru că am învățat ieri pasul de la o feciorească și ea știe sigur la ce mă refer. 
