licurici

…aseară, cuiva i-au plăcut perdelele mele şi lumina din cameră. a găsit de cuviinţă să mă anunţe asta printr-un sms, fără să-şi decline identitatea. proastă mişcare. oare de câte ori trebuie să spun că nu-mi place să scriu sms-uri, cu atât mai mult persoanelor pe care nu le cunosc? pentru că, deşi îmi era oarecum familiară topica frazei şi stilul discuţiilor, tot nu am reuşit să mă prind cine era persoana. şi atunci la ce bun să-mi laude perdelele?

de regulă, reacţionez aiurea la complimente, chiar dacă vin de la prieteni. nu ştiu să spun “mulţumesc” şi să mă bucur, ci găsesc tot felul de scuze şi de explicaţii pentru situaţia în cauză. de exemplu, dacă mi se spune: “foarte faină rochia ta”, răspunsul meu este de genu’: “am luat-o de la outlet cu vreo 30 de lei”. sau la “arăţi bine astăzi”, eu vin cu “da, pe dracu’! am dormit foarte prost azi-noapte”. iar dacă îmi zici “ce cool ţi-ai aranjat camera”, îţi răspund “mai este de lucru’ la ea. şi, în plus, e şi dezordine”. în mod clar, complimentele mă fac să mă simt prost.

iar dacă vin de la necunoscuţi… ei bine, în cazul ăsta nu mă prea impresionează. după cum îi spuneam şi necunoscutului de aseară, pentru mine aprecierea contează mai puţin decât identitatea apreciatorului. sunt zeci de persoane care trec pe strada mea zilnic şi probabil la 0,5% dintre aceştia le plac perdelele mele. şi ce? se întâmplă să-mi placă şi mie perdelele altora şi nu e nimic special în asta. dar e cu totul altceva când ştiu exact cui îi plac. lucrurile încep atunci să devină interesante.

şi asta pentru că se putea ca persoana cu sms-ul să îmi placă şi astfel să fiu ceva mai deschisă la discuţii, nu doar politicoasă. în fapt, dacă a trimis sms pe tema perdelelor înseamnă că se dorea băgat în seamă. oarecum a reuşit. dar dacă mai spunea şi cine e şi se număra printre oamenii simpatici mie, poate îl invitam la un ceai (apropo, am ceaiuri foarte bune, albe, negre, verzi, cu teină, fără teină, medicinale sau nemedicinale, care se pot bea cu lapte sau cu lămâie şi miere… de toate pentru toate gusturile). ba chiar puteam să îl las să vadă şi un film, că şi aşa închiriasem vreo două.

una peste alta, poate ar fi fost o seară mai izbutită pentru el. dar aşa, drăgălăşenia lui s-a ciocnit de o licurice acrişoară precum kefirul caucazian, preocupată mai degrabă de oscarurile care se dădeau pe hbo decât de frumuseţea propriilor perdele. în concluzie, domnilor, dacă vă plac perdelele mele, bateţi naibii în geam şi spuneţi-mi-o direct. nu bag mâna în foc, dar s-ar putea să vă alegeţi cu o invitaţie la ceai dacă mă găsiţi în toane bune. şi, credeţi-mă pe cuvânt, aşa se poate flirta mai bine decât prin sms-uri.

bine de știut: ”ceai” înseamnă chiar ceai. nu mergeți cu gândul aiurea.

…mă întreb dacă mi-ar plăcea să trăiesc la nesfârşit. ideea asta mi-a venit aseară, în timp ce mă uitam la stardust. o foarte minunată poveste pentru adulţi care mi-a picat numa’ bine după celelalte două filme la care am plâns - atonement şi bury my heart at wounded knee. (recunosc, la al doilea am plâns mai mult decât la primul şi m-am enervat înc-odată în plus pe statul american).

aşa, la prima vedere, să trăieşti veşnic sună nemaipomenit. nu te îmbolnăveşti niciodată şi dacă o faci, te vindeci repede; nu îţi baţi capul cu viaţa de apoi şi nu te îngrijorezi că ajungi în iad; ai timp să experimentezi o mulţime de chestii, noi şi vechi; reuşeşti să vezi cum evoluează lumea şi care chestii au fost bine făcute şi care nu… ai timp pentru toate, cum ar veni.

nu ştiu dacă în caz de apocalipsă mai trăieşti şi nici dacă va fi apocalipsă, de fapt, însă ai posibilitatea să testezi şi asta. plus că vei vedea dacă există sau nu extratereştrii şi dacă există sau nu D-zeu. că, la un moment dat, mă gândesc că va trebui să apară şi El, măcar aşa, în control.

dar (şi aici ar trebui să scriu DAR)… ce te faci dacă eşti singura nemuritoare? înainte de a analiza totuşi asta trebuie văzut în ce stadiu rămâi nemuritoare. adică rămâi forever young sau totuşi îmbătrâneşti încet-încet şi pe la 700 şi ceva de ani ajungi să ai riduri şi să arăţi naşpa? eu zic să te “păstrezi” nemuritoare pe la 30-40 de ani. e cea mai bună vârstă.

deci, pe la 35 de ani ajungi nemuritoare. nu ştiu cum, dar ajungi. şi îţi începi odiseea. după o vreme îţi mor prietenele şi nu mai ai cu cine merge la bere, pe terasă, şi vorbi de vremurile în care eraţi tinere. nu mai ai cui spune “îţi aduci aminte când…” şi nu mai ai cu cine râde de chestii din trecut, iar asta e ca şi cum ar dispărea o parte din tine. mai trece un pic şi îţi pierzi şi partenerul de viaţă. bineînţeles, după ce s-a simţit ca dracu’ lângă tine pentru că tu arătai neschimbată, iar el îmbătrânea de la o zi la alta.

dacă ajungi să ai copii, îţi mor şi copiii. şi şi nepoţii şi şi strănepoţii. evident că toţi vor avea aşa, un iz de invidie, în ce te priveşte şi nu te vei simţi “acasă” lângă ei. vei porni prin lume, deşi la capitolul bani nu m-am hotărât deocamdată cum te descurci. sper că nu va trebui să munceşti toată viaţa că atunci e chiar cumplit să fii nemuritor. dar să spunem că nu vei munci şi vei avea suficienţi bani cât să colinzi lumea.

o vreme va fi cool. te vei putea îndrăgosti de tot felul de personaje de vârsta ta (mă rog, de vârsta pe care o arăţi) şi vei testa tot felul de senzaţii. dar, cu timpul, te vei plictisi să fii singura care ştie o mulţime de chestii şi care are o vastă experienţă de viaţă. nu vei găsi pe nimeni care să te uimescă cu nimic şi vei ajunge să te plictiseşti cumplit lângă oameni. asta în cazul în care se va mai găsi cineva care să-şi dorească să stea lângă tine ştiind că el îmbătrâneşte şi tu nu.

mai exact, în câteva sute de ani vei ajunge singură şi plictisită. cam ca mine acum. de fapt, eu sunt numai singură, nu şi plictisită. adecă, doar pe jumătate nemuritoare. bine de ştiut. :)))

off-topic: am deschis o nouă categorie - de ascultat - pt că mi-a plăcut foarte mult o tipă, tamara obrovac, pe care am descoperit-o la monica şi am decis că merită ascultată cât mai des. plus că mai tot timpul scriu pe muzica elizei, aşa că îi eram şi ei datoare. foarte mulţumesc, doamnelor!

…îmi plac o mulţime de filme, dar am o febleţe pentru cele ceheşti. au ele, aşa, o duioşie necalculată care mă farmec cu totul. nu ştiu de unde izvorăşte şi cum reuşesc să o transfere de la un film la altul, dar mie mi se pare că e prezentă în fiecare personaj al fiecărei pelicule ceheşti. toate caracterele sunt admirabil construite şi, mai mult de atât, există poveşti şi în spatele poveştii actorilor principali. actorii din planul doi sunt la fel de savuroşi ca şi cei ce ţin afişul şi spun o întreagă istorie doar prin atitudine sau prin câteva replici scurte.

filmele ceheşti au de toate - inteligenţă, umor fin, delicateţe, ironie, stil. şi, peste toate astea, o limbă care se rostogoleşte savuros şi le îmbracă cum nu se poate mai bine. ei, cu un astfel de regal m-am delectat aseară, la arta. am văzut în slujba regelui angliei. o bijuterie de film. regizorul jiri menzel, micul burghez căruia îi este frică să facă investiţii mari pe banii altora, după cum mărturisea la un moment dat, a reuşit să construiască un festin vizual care mi-a luminat toată săptămâna. şi m-a făcut să mă apuce iar dorul de praga, oraşul pe care nu am reuşit să-l văd încă, dar la care am tânjit o grămadă de timp.

era o vreme când îmi doream să văd praga doar iarna şi îndrăgostită fiind, după care am visat să o străbat singură, la trecerea dintre primăvara spre vară. nu am reuşit nici una, nici alta. i-am călcat doar aeroportul câteva ore, în drum spre madrid, şi am invidiat fiecare persoană care lua autobuzul spre oraş. apoi am ajuns să renunţ la dorinţa de a o vedea şi asta doar de dragul praghezilor. sunt atât de înghesuiţi de turişti oamenii ăia încât nu cred că se mai pot bucura deloc de minunatul lor oraş. aşa că am decis să stau deoparte cât de multă vreme pot. ca să vedeţi cum mă sacrific eu pentru binele altora. :))))

în schimb, la sfârşitul lunii mai voi merge la bratislava, la nişte prieteni. “nu era volgă, ci bicicletă şi nu i s-a dat, ci i s-a luat”, cam aşa sună asta. :))) da, nu e praga - cehia, ci bratislva - slovacia, dar ne mulţumim cu ce avem. un iz de istorie comună tot sper că voi simţi. şi, la urma urmei, bratislava e o minunăţie de oraş. cel puţin aşa mi-a fost descris. unde mai pui că e la o aruncătură de băţ de viena, aşa că mă voi delecta cu o plimbare cu vaporul până la austrieci. iar de la noi până la bratislava, evident, cu trenul. şi toate astea pentru că îmi plac filmele ceheşti. :))))

…iată ce am aflat ieri de la televizor în timp ce dădeam o tură printre canale:

- ruşii negociază de vreo trei ani cu americanii ca alaska să le revină lor. asta ca să nu mai cârâie unchiul vania când unchiul sam intră, mai mult sau mai puţin poftit, prin zonele arabe ce mustesc de petrol

- fostul şef CIA, george tenet, este de origine albaneză

- în zona kosovska mitroviţa, acolo unde sunt jumate sârbi, jumate albanezi, există un depozit imens de crom, printre cele mai mari din lume. din crom se fac arme. (asta ştiam, de fapt). iar acolo cică ar fi cantonaţi doar soldaţi americani (asta nu ştiam. credeam că sunt şi din alte naţii)

- după ce a tras 4 gloanţe în i.g. duca în gara din sinaia, studentul legionar nicolae constantinescu şi-a pus mâinile în piept şi a aşteptat liniştit să fie arestat

- traian boieru, tipul care l-a împuşcat pe iorga, ar fi fost, de fapt, agent sovietic infiltrat în mişcarea legionară

- femeile se dezbracă într-un mod diferit decât bărbaţii, iar asta are o explicaţie pe care o vom afla într-o emisiune viitoare

- “invazia” de forţă de muncă asiatică va deteriora genetic poporul român

- kosovo e concesia făcută de americani islamismului

- românia este un “model de succes” pentru celelalte state europene în privinţa drepturilor minorităţilor

- ucraina îşi face bibliotecă pe insula şerpilor. să aibă grănicierii ce să citească, chipurile.

mda. zilnic sunt asaltată de astfel de flash-uri informative. aflu o grămadă de chestii, mai mult sau mai puţin adevărate, care nu ştiu până la urmă la ce naiba îmi folosesc?? că parcă văd că o să am alzheimer în câţiva ani şi mi-am pierdut toată viaţa adunând informaţii aiurea.

…cum ar veni, kosovo şi-a declarat independenţa. când am văzut chestia asta la televizor mi-am adus aminte de minunatul film “wag the dog”. mai mult de atât nu m-a impresionat ştirea în cauză. după care am citit în presa locală că 30 - 70 de maghiari radicali (numărul diferă în funcţie de ce ziar citeşti. eu tind să cred că erau 30) s-au adunat spontan în faţa casei matei în semn de solidaritate cu acţiunea kosovarilor şi cerând autonomie şi pentru secuii noştri. mă rog, ai lor.

şi m-am gândit atunci: în ce măsură m-ar afecta pe mine dacă covasna şi harghita ar fi autonome? la prima strigare, mi se rupe, iertată-mi fie expresia. nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată pe-acolo şi mi-am trăit viaţa foarte bine fără ei. de fapt, nu mă interesează zona decât la nivel de grade celsius, adică doar când aflu că e un frig de crapă lemnele în miercurea-ciuc. altfel, nu-mi bat capu’.

lucrurile ar sta diferit dacă ar adăuga şi mureş la enclava cu pricina. ar însemna că şi-ar trece în cont o parte din transilvania saxonă (sighişoara, saschiz, daneş etc.) or asta nu-mi convine chiar deloc. în primul rând, părţile ălea au fost mai mult alte saşilor decât ale maghiarilor, aşa că nu văd de ce să le pună la socoteală. în al doilea rând, îmi place prea mult acel colţ de ţară în care mi-am copilărit aproape toate verile ca să-l las pe mâna altora. pe scurt, din partea mea, pot fi autonome două din trei, nu mai mult.

cu riscul de a-mi umple podul de critici, trebuie să spun aici că sentimentele mele vizavi de românia dodoloaţă sunt uşor atrofiate şi indecise, ca să zic aşa. nu îmi doresc unirea cu moldova, dar mă enervează de mor că ucrainieni vor să ne ia insula şerpilor (nu-mi place deloc, da’ deloc, ucraina). mi-ar plăcea să avem totuşi, de la ucrainieni, raioanele cetatea albă şi ismailul. mi-ar mai tihni să avem şi balcik-ul şi silistra de la bulgari. şi mi-ar mai plăcea să fim monarhie, iar dacă nu se poate nicicum, atunci să devenim federaţie.

după cum se vede, niciun pic de coerenţă în politicile mele. există totuşi o oarecare logică de femeie, iar criteriile după care se desfăşoară ea vă las să le identificaţi singuri. cert e că pe măsură ce scriam acest post mi-am dat seama de ce, acum o vreme, reprezentantele sexului frumos şi slab erau “scutite” când venea vorba de vot. :)))

[later update] : am uitat să menționez că, la faza cu kosovo, eu țin cu sârbii.

…am avut o perioadă în care, în fiecare luni, cumpăram cărțile de la cotidianul în speranța că ajung și să le citesc. nu știu dacă am dus până la capăt 10% dintre ele. ori de cîte ori începeam una, dădeam în vreo libărie de o alta care mi se părea mult mai luminoasă decât alegerile fetei de la cotidianul. care, de altel, e o profesionistă în domeniu, din câte am înțeles de la mihnea. și nu mă îndoiesc că e așa. doar că mie, alegerile ei mi se par prea… gri. sau prea elevate, sofisticate, intelectualizate, dacă vreți. nu cred că fac parte din ”acea” categorie de cititori.

dar am perseverat în acțiunea mea și am ajuns să cumpăr circa 50 de volume. le-am așezat frumos în bibliotecă, după culori (am fixul ăsta de când eram mică și îmi cumpăram cărți din colecția ”biblioteca pentru toți” care erau la fel de colorate. pe ălea le-am citit. da’ asta cu aranjatul sună a comportament obsesiv-compulsiv, nu? ). designul lui tavi m-a ajutat în ordonarea mea, pentru că trebuie să recunosc un lucru: au coperţi de excepţie. mai ales cele vechi. ăstea noi, cu banda neagră peste tot, nu mă mai încântă aşa mult. no offense, tavi.

dar, după cum spuneam, la un moment dat m-am oprit. până săptămâna asta când am decis să cumpăr ultima apariție, ”despre dragoste și alte întâmplări”. aveam chef de citit altceva și eram curioasă ce bucăți au introdus în volum. ce pot spune? inedite alegeri, ca de obicei.

m-am apucat să citesc cele trei ”cuvinte introductive” ale lui ioan t.morar, cristian teodorescu și costi rogozanu. ultimul nu-mi place deloc. și nu cred că o să-mi placă vreodată. singurul text scris de rogozanu care mi-a plăcut a fost un editorial în care îl susținea pe zidane la faza cu materazzi. și asta pentru că eu am aprobat reacția lui zizou. altfel, rogozanu e de plict, pentru mine.

revenind. după ce am citit introducerile, prima poveste care m-a atras a fost ”fiica lui rappaccini” de hawthorne. apoi am închis cartea, am pus-o deoparte și am început să cuget la o chestie. din multele cărți de dragoste pe care le-am citit care sunt, până acum, preferatele mele? pe care le-aș citi iar și iar fără să mă plictisesc și, mai mult, aș și îndrăzni să le recomand celorlalți?

ei bine, alegerile mele nu cred că vor intra vreodată în vreun top de înaltă clasă, dar poate că merită să aruncați un ochi peste. să le luăm pe rând, cu precizarea că nu știu foarte sigur care ”e cea mai cea”.

adam și eva a lui rebreanu e o poveste de dragoste aparte, distinctă, singulară în literatura noastră. nu-mi amintesc să mai fi scris vreun scriitor român ceva asemănător. de când am citit-o, în ‘85, mi-am dorit să o văd ecranizată și nu oriunde, ci pe platourile hollywoodiene. și asta nu numai pentru că povestea se întâmplă în 7 locuri și timpuri diferite și e nevoie de resurse serioase pentru a o pune pe pânză, ci pentru că e absolut minunat construită. nu-i de mirare că rebreanu a considerat-o cea mai dragă carte din câte scrisese. nu v-o povestesc, însă. căutați-o voi, citiți-o și spuneți-mi ce credeți.

cea pe care am citit-o de atâtea ori încât îi știu unele paragrafe pe de rost e mândrie și prejudecată de jane austen. cartea asta mă binedispune de la prima până la ultima pagină și cuprinde exact genul de poveste de dragoste de care mi-ar plăcea să am parte. să te îndrăgostești de persoana cea mai arogantă și imposibilă din câte cunoști sau de cineva mai prejos decât poți accepta, mi se pare cea mai incitantă chestie în materie de dragoste. pentru asta trebuie să străbați o cale lungă și anevoioasă în interiorul a ceea ce definești în mod obișnuit ca fiind ”tu”, să faci schimbări uneori radicale înlăuntrul tău, să descoperi lucruri pe care nici nu le bănuiai despre tine. ăsta e un drum pe care l-aș face oricând.

ar fi apoi platforma lui houellebecq. am cumpărat cartea asta dintr-o librărie din constanța, la recomandarea lui scripi, și am citit-o într-o după-amiază, pe plajă. nu era cea mai izbutită vacanță a mea, iar ziua respectivă se dovedise a fi cea mai tristă dintre toate. dar romanul francezului a salvat-o cum nu se poate mai bine. poate unora nu le va plăcea, am mai recomandat-o și a fost primită cu rețineri. pentru mine însă ”platforma” înseamnă dragoste modernă, alienată, reală. în plus, e cea mai vulnerabilă poveste de dragoste pe care o știu. și îmi place asta.

lista continuă cu la răscruce de vânturi de emily bronte (chiar dacă sora lui emily, charlotte bronte, o desconsidera pe austen ca scriitoare, mie îmi plac amândouă). ca să înțelegeți cum poate fi dragostea distructivă trebuie să citiți acest minunat roman gotic. dar nu numai din acest motiv îmi place, ci și pentru că a reușit să surprindă atât de realist modul sălbatic, primitiv, rugos în care poate iubi un bărbat simplu, fără mari pretenții intelectuale. e fascinant de-a dreptul, deși dacă ar fi să pot alege, m-aș feri de o astfel de dragoste care sfârșește prin a te distruge.

ăstea ar fi preferatele mele. repet, nu e un top, e doar o înșiruire. și mi-ar plăcea să-mi spuneți care sunt cărțile de dragoste care v-au uns pe voi pe suflet. cu siguranță aveți câteva. sau măcar una, de sămânță (în cazul bărbaților)

…am auzit deunăzi cum că în pacific este o suprafață cam de dimensiunea texasului plină de gunoaie. mai exact de pet-uri și pungi de plastic. au fost aduse la un loc de curenții marini și nu se împrăștie de fel. din contră. s-au transformat într-o imensă insulă de plastic. se știe despre chestia asta de vreo 10 ani și nimeni nu a luat nicio măsură.

treaba asta mă miră peste poate. de ce nu se apucă nimeni, nici guvernele, nici ong-urile verzi, să strângă gunoiul în loc să tot ”studieze” problema, nu pot înțelege. maxim, ce învață din atâtea studii? că plastics are forever, like diamonds? se știe deja. să pună mâna să le adune. și dacă nu au unde să le depoziteze, să le ducă pe Lună. pe partea întunecată, să nu le mai vedem. :))))

fac haz de necaz, după cum se vede. din păcate, e o delăsare totală în lumea asta. nike și-a pierdut acum vreo 15 ani în mare, din ceva cargou, câteva zeci de mii de teniși și acolo i-a lăsat. s-au plimbat vreo trei ani pe mare, te miri pe unde. după care, ceva companie de jucării de baie, și-a pierdut și ea încărcătura în ocean. rățuște și ce-or mai fi fost. tot plasticuri. evident, nu au recuperat nimic. ălea măcar or fi plutit grațios, că doar asta era menirea lor.

na, că m-am transformat într-o ecologistă de budoar. una din aia care stă în vârful patului, cu laptopul în brațe, și care cârâie fără să facă nimic concret. mai bine tac. noapte bună.

…and he’s mine!! indiscutabil, este cel mai frumos, minunat și deștept dintre cei de până acum. stilat, simpatic și plin de culoare este pe placul tuturor prietenelor mele. de fapt, nu cred că până acum am întâlnit femeie care să nu fie pe spate după el. ba mai mult, chiar și bărbații au fost încântați când l-au cunoscut, ceea ce e mare lucru.

este genul care dă bine oriunde se află fie în insomnia, fie în diesel. se adaptează cu succes oricăror situații, face conexiuni rapide și îmi satisface orice dorință. nu mi-e rușine absolut deloc cu el, iar asta e o chestie importantă într-o astfel de relație. ba cred că, uneori, lui ar putea să-i fie rușine cu mine dat fiind că mai am până îl egalez în stil și inteligență.

ne știm de ceva vreme din vedere (mă rog, eu pe el), dar de cunoscut ne-am cunoscut doar duminică. a fost love at first sight. de ambele părți (asta ca să nu credeți că fabulez). de altfel, atât de bine ne înțelegem că am decis din prima zi, într-un mod complet nebunesc, să locuim împreună. nu de alta, dar nu dorim să fim despărțiți decât în timpul jobului (el lucrează în IT, în caz că vă puneți întrebări).

evident că este cult și cunoaște o mulțime de limbi străine. am dezbătut tot felul de chestii în astea două zile și o noapte de când ne știm și pot spune că are cunoștințe temeinice în orice domeniu pe care îl abordez. îi plac filmele ca și mie, dar mai mult decât atât, este super talentat la muzică. are și o voce minunată, așa că nu mă scârâie pe urechi ori de câte ori îl apucă vocalizele.

partea cea mai bună e că mă ia așa cum sunt și nu încearcă să mă schimbe. și nici eu pe el. cum să fac asta? unde aș mai găsi o astfel de comoară? care, am uitat să menționez, pe lângă toate cele, are și acea doză de mister absolut necesară într-o relație de succes. când cred că îl știu pe dinafară, mă trezesc că descoperă la el o chestie nouă care mă bucură peste toate și, în același timp, mă lasă cu gura căscată. nu mă plictisesc niciun moment lângă dânsul, iar asta e teribil de important pentru mine. categoric, este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultimul an. finally, I’m happy!

ps: am uitat să vă spun. îl cheamă merlin și arată așa. :))))

…în mod clar, nu sunt genul sportiv. nu am făcut absolut niciun fel de sport la viaţa mea. nu joc tenis, nu înot, nu schiez, nu alerg, nu fac gimnastică, aerobic, fitness sau mai ştiu eu ce. şi nici nu mi-au plăcut niciodată orele de educaţie fizică de la şcoală. de altfel, de când am terminat liceul (iar asta înseamnă cu muuuulţi ani în urmă) nu am mai făcut niciun fel de efort în direcţia asta.

de ce? pentru că nu am simţit nevoia să fac astfel de activităţi. nu sunt grasă (pentru cei care nu mă cunosc), totdeauna m-am învârtit pe la 48-49 de kile, indiferent de cât, când şi ce mâncam (chestie de metabolism, bănuiesc. cel puţin ăsta e cuvântul magic pe care îl aud vehiculat în cazul oamenilor slabi). 49 de kile înseamnă nr. 28 la jeansi, ceea ce e rezonabil, zic eu.

asta până acum câteva luni când, încercând să cumpăr o pereche de jeansi, am constatat cu uimire că eternul 28 nu mi se mai potrivea. 29 în schimb era numa’ bun. am venit acasă şi m-am pus pe cântar (lucru’ pe care îl fac din ani în Paşti) şi am văzut - cu şi mai mare uimire - cum acul trece, discret, de 50 de kile. adăugasem vreo 3 kile în plus la clasicele 49.

habar nu am când, cum şi de ce. mă rog, am o vagă impresie de ce, dar nu o fac publică pentru că mi-aş pierde proaspăt obţinuta aură de târfă (cititorii consacraţi ştiu la ce mă refer). mama mea însă, genu’ de persoană care nu ştie să mă mintă niciodată, mi-a spus zâmbind: “ai îmbătrânit!”. ei, nu mai spune! chiar?!? şi eu care credeam că e vorba de sex.

evident, în afara faptului că am constatat schimbarea, nu am făcut nimic ca să dau jos cele 3 kile noi. au trecut zilele ca şi înainte. în secret însă, creierul meu lucra. pesemne nu era mulţumit de ceva, altfel nu-mi explic de ce m-am trezit că mă gândesc tot mai des la cuvântul “sport”. şi nu numai că m-am gândit, dar am mai şi cerut de la milena, împrumut pentru o lună, bicicleta ei de cameră. aşa, să văd cum funcţionează, nu că aş vrea să slăbesc.

asta cu adusul bicicletei s-a întâmplat duminică. de atunci am pedalat câte 10 minute în fiecare seară. după primele 5 am vrut să renunţ, nu mai puteam mişca un centimetru de pedală, dar mi-era jenă de maică-mea, sinceră să fiu. de-abia aştepta să-i spun câţi kilometri am străbătut. nu puteam renunţa după primii 500 de metri. aşa că, m-am străduit din greu şi nu mi-a fost simplu deloc, recunosc (accept demnă laudele voastre).

cireaşa de pe tort a venit însă ieri din partea corei, o altă prietenă de-a mea (constat că am multe prietene şi toate sunt importante. poate ar trebui să încep să le numerotez ca şi pe bărbaţi, în ordinea în care le-am cunoscut, ca să nu existe discuţii de ierarhie sentimentală). deci, după cum spuneam, cora a venit cu ideea să mergem să facem nici mai mult, nici mai puţin decât pilates!!

i-am explicat frumos că am de vreo juma’ de an două dvd-uri cu pilates şi doar m-am uitat la ele 5 minute după care le-am pus nici nu mai ştiu pe unde. cora a insistat. i-am zis atunci că habar nu am unde e strada pe care zice că e sala. a zis: “nu-i nimic. ne întâlnim la flip şi te duc eu”. am încercat să mă fofilez spunându-i că 65 de lei şedinţa mi se pare mult. mi-a replicat: “n-ai înţeles bine. 65 de lei 8 şedinţe. plus că vine şi simona (o prietenă de-a ei) şi dacă mergem mai multe ne face reducere. şi apropo, prima şedinţă e gratis”. ce să mai spui la chestia asta? am cedat şi ieri seară la 8 am fost la pilates.

crimă şi pedeapsă! primele minute au fost cum au fost că m-am hlizit tare bine (şi nu numai eu) de incapacitatea mea de a face măcar un exerciţiu ca lumea. după care mi s-a făcut ruşine de fete şi am încercat să exerciţionez cât de cât. nu m-a ţinut mai mult de 30 de minute, cu pauze dese între ele. la 8.30 m-am ridicat de pe izolir, ameţită şi cu picioarele tremurând, şi am decis că mi-a ajuns.

m-am retras la vestiar, dar nu înainte de a le spune fetelor că le aştept să mergem la bere după ce-şi termină pilates-ul. asta a oripilat-o pe antrenoare care m-a întrebat uimită, ridicându-şi corpul de pe propriul izolir: “la bere??”. am liniştit-o spunându-i că glumesc şi că vom bea ceai. ceea ce am şi făcut, mai apoi, în insomnia.

şi habar nu am de ce, după această experienţă cu totul nefastă, i-am zis corei că mergem şi joi. tot de la 8. poate pentru ca să obţină ele reducere la abonament. sau poate de ruşine. sau poate am o doză de masochism în mine pe care tocmai mi-o descopăr. dar cuvântu-i cuvânt. mâine seară la 8 voi fi la pilates. oricum, tot nu am apucat să mă uit în toate revistele de modă care erau în vestiar.

[friday update]: mda… mai am de lucrat la partea cu ţinutul promisiunilor. nu m-am dus ieri la pilates. nu am avut chef. ploua şi eram şi sictirită din diverse motive profesionale. am stat acasă şi am citit.

…îmi place domnul yes, we can. a devenit subiectul meu preferat de discuţie cu ana. nu mă mai interesează politica românească de ceva vreme, dar urmăresc fiecare pas al lui obama. e singurul politician din câţi am ascultat la viaţa mea care parcă mă vrăjeşte când vorbeşte.

nu înţeleg cum reuşeşte, cu atât mai mult cu cât nu sunt absolut deloc fan state, dar uite că se întâmplă. obama mi se pare cinematografic. tipu’ de preşedinte pe care îl vezi în filmele americane că salvează lumea. sper ca această super tuesday să-l consacre şi să o treacă pe hillary la capitolul “n-a avut nicio şansă”.

găselniţa cu “yes, we can” (devenită clip între timp) e extrem de motivantă şi adecvată spiritului american, din câte realizez eu. e drept că părerea mea e bazată pe sutele de filme văzute de-a lungul timpului şi nu dintr-un “contact direct cu realitatea americană”, dar nu cred că mă înşel prea mult.

se pare că oamenii ăştia de pe-acolo sunt convinşi că pot orice. încrederea asta în tine şi în forţele tale e un lucru bun, în definitiv, dar uneori se dovedeşte a fi periculoasă. vă dau un exemplu. vara trecută stăteam pe terasă la klausen şi povesteam cu nişte prieteni veniţi în vacanţă acasă. şi, printre zecile de amintiri depănate, aflu una care iniţial am crezut că e banc. dar nu era.

cine povestea (nu mai ştiu sigur cine, cred că tincuţa, vara lui fumi) avea o altă prietenă plecată în state care preda la ceva şcoală. tipa se ocupa, printre altele, şi de orele de sport de la ceva clasă de juniori. aşa că într-o zi i-a luat pe copii (erau 15 la număr, nu ştiu cum am ţinut minte cifra, dar asta era) şi i-a dus la bazin.

ajung acolo şi, ca orice om normal, ea îi întreabă: “can you swim?”. “yeeees, we can!!” - răspund copiii în cor. “well, jump then!”. şi au sărit. doar că niciunul nu ştia să înoate şi s-au dus ca bolovanii la fund. evident că tipa s-a panicat, dar a avut noroc că erau oameni în jur şi i-au scos rapid pe copii din apă.

nu s-a înecat niciunu’, ca norocu’. partea amuzantă e că la întrebarea ei: “why did u told me that u can swim if you can’t?”, copiii au răspuns inocenţi: “we were taught we can do anything we put our minds to”. well, not exactly…

ps: totuşi, sunt de admirat micuţii ăia americani, nu? aşa inconştienţi cum s-au dovedit a fi.