un cluj cum nu mi-l doresc

…în clujul european al anului 2008, galeria unei echipe-cu-nume-academic bate cameramanii cu dale smulse din asfalt.

în clujul european al anului 2008, suporterii cu pretenții aristocratice (autentice sau închipuite) ai unei echipe-cu-nume-academic nu sunt capabili să se bucure decât la nivel declarativ de faptul că orașul lor a mai făcut un pas în față datorită rivalei concitadine.

în clujul european al anului 2008, gazetarii se lamentează ca nişte babe şi inventează greșeli de arbitraj, frustraţi fiind de faptul că aceeaşi echipă-cu-nume-academic nu reuşeşte de zeci de ani să fie ceea ce îşi închipuie ei că ar trebui să fie.

în clujul european al anului 2008, o echipă locală campioană este urâtă de concetăţeni pentru că este finanţată de un maghiar şi pentru că reuşeşte să facă istorie.

în clujul european al anului 2008 orgoliile nejustificate, violenţele gratuite şi invidiile meschine dau măsura civilizaţiei.

(şi) din cauza lor, clujul european al anului 2008 este provincial şi mărunt. tare mă tem că aşa va şi muri.

 

vacanţa la ţară

…în dorinţa de a-mi identifica strămoşii până la ultima spiţă, am profitat de sărbătorile astea şi am tăiat-o la bunici, la dumbrăveni. ăsta e un târg undeva în transilvania saxonă, la jumătatea distanţei dintre mediaş şi sighişoara. am mai vorbit eu despre el, de fapt. nu am mai făcut o vacanţă acolo de cel puţin 10 ani, aşa că mi-era chiar dor.

odată ajunsă pe meleagurile unde-mi copilăream verile, nu mi-a luat mult să-mi dau seama că aproape nimic nu s-a schimbat. era ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. şi nu în sensul bun al cuvântului. singura “formă de viaţă” străină era internetul (de care m-am ferit pe cât s-a putut).

mi-era oarecum ciudat să ştiu că târgul (cu nominalizare oficială de “oraş”, totuşi) care are canalizare doar pe alocuri şi care îşi vinde vechile sere, pe bucăţi, la fier vechi pentru că nu se încumetă nimeni să le facă productive, are totuşi internet. dar dacă există, să fie primit. poate aşa îşi deschid şi oamenii de-acolo orizonturile şi poate se încumetă să acceseze nişte fonduri structurale să scoată oraşul la liman.

nu le va fi uşor. în târgul ăla nimic nu e uşor, sinceră să fiu. nici măcar să îţi găseşti strămoşii. nu ai în ce arhive să-i cauţi pentru că nu mai există. au fost ba inundate, ba arse, aşa că din punctul ăsta de vedere am plecat cum am venit: cu mâna goală.

dar ca să fac totuşi ceva, am căutat la primărie şi pe la profesorii bătrâni din oraş informaţii şi documente despre dumbrăveni în ideea de a pune toate datele pe wikipedia. am găsit ceva, aşa că zilele astea mă apuc de treabă. pentru că, deşi există internet în dumbrăveni, până acum nu s-a agitat lumea să scrie prea multe despre localitatea vieţii. apar doar câteva rânduri destul de banale şi seci. şi când te gândeşti că acolo, spre exemplu, a aterizat aurel vlaicu, în 1909, sau a fost închisă, prin 1953, ana pauker.

ştiu asta pentru că familia mea a bifat cumva involuntar aceste două evenimente. străbunica din partea lui tata a fost de faţă la aterizarea lui vlaicu pe lunca târnavei şi s-a tras în chip cu el (poza o păstrează verii mei), iar taică-meu care, copil fiind, era îngeraş la biserică şi umbla cu popa cu botezul, a trecut la o Bobotează şi pe la închisoarea oraşului unde era ana pauker “cazată”. a văzut-o, evident, deşi cum era evreică nu s-a botezat. amănunte nesemnificative la scară mare, dar demne de mica noastră istorie de familie.

revenind la ce-am mai făcut eu pe acolo. într-una din zile am tras o fugă şi până la biertan să-mi scald ochii cu biserica-cetate. frumoasă, ce-i drept, dar m-am enervat pe tipa care, chipurile, era ghid. şi asta pentru că m-am dus frumos să-mi cumpăr bilet şi să-i solicit serviciile, iar ea m-a scos afară din birou pentru că mânca. evident că nu era menţionată pauză de masă pe uşă, dar cum nu erau mulţi vizitatori s-a gândit că e 12.30 şi numai bine poate să-şi ia prânzul. şi, doamne feri, să fie deranjată de turişti!

iar după ce a terminat de mâncat şi a catadicsit să facă pe ghidul m-am trezit că deschide doar biserica, iar celelalte turnuri rămân cu lacătele pe ele şi nu am reuşit să văd mai nimic. am aflat însă că în partea estică a bisericii exista un fel de încăpere în care erau închişi soţii care se certau. aveau la dispoziţie o singură farfurie, furculiţă, lingură şi cană şi un singur pat şi trebuiau să le împartă pe timpul şederii. ca urmare, în 300 de ani, în biertan a avut loc un singur divorţ. bună treabă, nu?

dar cireaşa de pe tort din toată vacanţa asta s-a dovedit a fi părintele emilian, unul dintre cei doi preoţi ortodocşi din dumbrăveni. am uitat să spun că sunt vreo 7 sau 8 biserici acolo, aşa că de popi nu duce târgul lipsă. dar ăsta e cu totul şi cu totul aparte. tânăr, vreo 34 de ani, dar straniu de tot.

atât de straniu încât mă mâncau degetele să fac un articol cu el. era un subiect de “clujeanul” de pe vremuri (prietenii ştiu la ce mă refer). şi asta pentru că părintele ăsta are un stil extrem de personal de a spovedi lumea. ce face dânsul? păi, întâi de toate, le dă oamenilor o listă cu întrebări pe care scrie “Păcate”. ei trebuie să le citească şi să răspundă mai apoi când îi spovedeşte.

iar întrebările, 88 la număr!!, sună cam aşa (evident că am făcut rost de listă, aşa că le trec aici cu numărul şi exprimarea identică):

1. ai glumit?

13. ai vomitat?

15. ai fost la nuntă, la horă, discotecă şi ai dansat - jucat?

26. ai crezut că dacă ţi-a ieşit cineva cu găleata goală îţi va merge rău?

31. ai primit sau trimis scrisori de dragoste?

32. ai intrat la ciclu în biserică; a căzut ceva?

41. ai râs, vorbit, dormit mult?

42. ai ascultat şi ai cântat cântece lumeşti?

45. ai citit cărţi, poveşti, romane etc?

51. cu cremă sau alte dresuri te-ai dat pe faţă?

52. ţi-ai tăiat părul, l-ai vopsit, te-ai coafat?

54. ai greşit cu bărbatul în post şi în sărbători?

57. ai păcătuit noaptea cu bărbatul şi dimineaţa te-ai dus la biserică?

60. te-ai ferit să faci copii sau ai făcut spălături după împreunare? când te fereai bărbatul se dădea la o parte?

67. cu animale ai făcut păcate în loc de bărbat? de câte ori? şi câţi ani?

68. ţi-ai făcut singur în loc de femeie? când ai început să faci câţi ani aveai? cât de des până la căsătorie şi cât după căsătorie?

69. ţi-a făcut altcineva ţie sau tu la altcineva?

70. ai visat că ai făcut păcate şi dacă s-a terminat în vis sau treaz?

71. bărbatul s-a atins cu gura jos la femeie sau femeia la el (gomora) şi dacă a intrat trupul bărbatului în fund la femeie (sodoma)?

72. câţi ani aveai când ai început să vorbeşti cu fetele şi câţi ani aveai când te-ai căsătorit? cât de des te întâlneai pe săptămână? te sărutai, îmbrăţişai?

88. mai spune dacă mai ai ceva ( asta mi se pare cea mai amuzantă întrebare. maxim ce mai poţi spune după 87 de întrebări freaky? )

well, sunt mult mai multe întrebări despre sex, dar le-am selectat pe cele mai semnificative. cum nu m-am spovedit decât o singură dată şi asta acum muuuulţi ani, nu ştiu dacă şi alţi preoţi pun astfel de întrebări. bunul simţ îmi spune, însă, că preotul ăsta cam întrece măsura, deşi el zice că se ia după îndreptarul de spovedanie a părintelui cleopa. aşa o fi, dar eu cred că e totuşi subiect.

ps: să nu uit. în timp ce eu îmi vedeam liniştită de viaţa la ţară, un amic de-al meu poreclit bursuc, se plimba pe aici. ştiu sigur pentru că m-a sunat să îmi facă în ciudă. şi a reuşit!

 

bed on fire

…una dintre cele mai amuzante relaţii pe care am avut-o a fost cea cu cel de-al optulea bărbat. habar nu am cum a ieşit aşa. poate şi pentru că era ca o permanentă vacanţă pentru mine, el locuind iniţial în olanda şi, mai apoi, în belgia, iar eu pendulând între cluj şi reşedinţele respective. sau poate pentru că era un tip cu simţul umorului şi care se supăra greu pe viaţă şi şi mai greu pe mine.

cert e că ne distram bine împreună. acum m-am mai potolit sau, mai bine spus, blazat, dar pe atunci îmi plăcea să pun la cale mici surprize şi nu mă dădeam în lături de la aproape nimic. aşa se face că, odată, după ce se mutase în leuven, l-am anunţat că îi trimit un cadou pentru noua casă printr-un prieten de-al lui care locuia tot în leuven şi care tocmai se întorsese din cluj.

darul urma să îi parvină mai spre seară, pentru că radu, prietenul cu pricina, nu avea când altcândva să-l ducă. în plus, al optulea bărbat trebuia să ajute la cărat pentru că era o cutie mare şi greuţă. zis şi făcut. cutia a fost adusă la destinaţie, al optulea bărbat s-a opintit să o ridice, să o bage în lift, să o aducă până în apartamentul cu pricina, dar nu s-a grăbit să o deschidă. avea chef de poveşti cu prietenu-so.

norocul meu a fost că radu îl tot zorea şi a deschis-o în timp util. altfel aş fi dat naibii ortu’ popii acolo. pentru că eram inside şi nu prea puteam respira ca lumea în cutia aia lipită foarte bine cu scotch. dar chit că nu am ieşit atât de spectaculos precum aş fi vrut (şi acum mă întreb cum naiba ies fetele ălea aşa de zâmbitoare din torturi?!), surpriza a meritat efortul.

mai ales că, apoi, am avut parte de cea mai înfocată partidă de amor din toate de până atunci. pentru a vă putea închipui partea asta trebuie să vă spun că al optulea bărbat nu se mutase de multă vreme în locul cu pricina şi apartamentul era în curs de amenajare. tot ce exista în el (în afara bucătăriei utilate) era o masă superbă de lemn pe care o cumpărasem împreună dintr-un magazin de mobilă asiatică, nişte scaune puţin cam joase pentru masa cu pricina, multe flori şi o saltea imensă în dormitor.

cam gol, e drept, dar eram romantici (mai mult el, decât eu) aşa că am pus pe lângă saltea o carafă cu vreo 40 de lalele portocalii şi multe lumânări aprinse. şi ne-am iubit cu foc. la propriu. pentru că la un moment dat, tot zvârcolindu-ne noi pe acolo, chestia care trebuia să ne acopere pe noi a ajuns pe lumânări şi a luat foc. până ne-am dat seama de ce se întâmplă, arsese aproape jumătate, suficient cât să o aruncăm la gunoi. salteaua a fost salvată cu apa din carafă.

iar asta ca să vedeţi ce înţeleg eu prin “hot sex” :)))

 

spirit of the day

…for you, little darling :)

 

cu ochii pe pirli

…zilele astea voi fi catsitter. asta e varianta pet pentru babysitter. adică nu voi avea grijă de un copil, ci de o pisică. mai exact, un motan roşcat, imens şi simpatic pe care îl cheamă pirli. numele îi vine de la andrea pirlo (tipu’ ăla cu părul lung ce joacă la ac milan), şi şi l-a primit pentru simplu fapt că a fost găsit într-o seară în care era ceva meci al lui milan, meci în care pirlo “a făcut figură frumoasă”.

“părinţii” lui pirli (că altfel nu le pot spune) sunt neşte prieteni de-ai mei, oameni normali de altfel, dar care au suferit schimbări importante odată cu găsirea sus-numitului motan. mai ales partea masculină a cuplului care, până la evenimentul în cauză, nu suferea pisicile. ei bine, pirli i-a făcut vrăji şi a reuşit să ajungă pe primul loc în ierarhia sentimentală a tânărului domn.

aşa se face că, ori de câte ori e plecat pe undeva, primele întrebări pe care le pune la telefon iubitei lui sunt despre pirli. “ce face pirli? l-ai plimbat? este vesel?”. pentru că trebuie spus că pirli fiind un motan crescut doar în apartament, trebuie plimbat zilnic prin curte. şi nu oricum, ci în lesă, pentru că pirli nu este obişnuit cu imensitatea oraşului, maşini, zgomot, circulaţie şi există pericolul să se piardă sau să sufere vreun accident. ceea ce nu e deloc de dorit.

partea care pe mine mă amuză cel mai tare este însă cea cu “este vesel”. nu că ne-am putea da seama foarte simplu dacă pirli este vesel sau nu, dar se pare că dacă sare de colo-colo şi se joacă cu tot felul de ciucuri, pirli este vesel. altfel, atitudinea lui pirli nu trădează nicio stare de spirit mai specială decât a oricărei alte pisici, aşa că e greu de definit în ce stare e într-un moment sau altul al existenţei sale.

dar poate că voi reuşi să-l descifrez mai bine pe pirli zilele acestea, dat fiind că prietenii mei au plecat o săptămână în vacanţă, iar eu îi voi asigura motanului compania atât de necesară menţinerii unui tonus adecvat. evident că am primit instrucţiuni precise despre cum trebuie să mă port cu el, când, unde, cât şi cum să-l plimb, care îi sunt prietenii şi ce anume să fac în caz de, doamne fereşte, boală.

nici nu se pune problema că nu voi fi sunată zilnic de “tatăl” lui pirli care va trebui pus la curent cu evenimentele animalului. iniţial, mă gândisem ca la al doilea sau al treilea telefon să îi spun că pirli şi-a rupt piciorul şi i s-a pus tijă. dar m-am răzgândit după ce am văzut cu câtă seriozitate tratează problema amicul meu. nu e de joacă cu astfel de sentimente. voi fi o femeie responsabilă, demnă de sarcina care mi-a fost încredinţată. garantez 100% pe asta.

altfel, am o viaţă frumoasă, nu-i aşa? :)))

 

ziua numărului 6

…în timp neo zeelandez, ieri a fost ziua celui de-al șaselea bărbat. în timpul nostru, e azi. la FOARTE mulți și fericiți ani, domnul meu! să-mi trăiești!

 

r de la “ratată”

…astăzi e ziua aia în care mă simt ratată. pe toate planurile. “adică te simţi bărbat”, mi-a replicat un amic. nici măcar n-am zâmbit, atât de ratată mă simt. e ca şi cum am pierdut peste 30 de ani de-a lela pe pământul ăsta.

dacă bate doamna cu coasa azi la uşă şi mă pune să trag linie înainte de a mă lua cu ea, rezultatul va fi un zero absolut. n-am făcut nimic, da’ nimic remarcabil. nici măcar nu ştiu dacă am plantat vreun pom vreodată (probabil că nu, dacă nu-mi amintesc), darămite altceva. să le luăm în ordine alfabetică.

carieră - n-am. am job, de bună samă, da’ nu carieră. nu m-am prea înghesuit la aşa ceva. după cum spuneam mai demult, m-am eschivat de la a pleca la bucureşti unde existau oareşce şanse de evoluţie, iar pe plan local nu am făcut cine ştie ce mare brânză.

casă - n-am. voi avea doar când vor muri ai mei, ceea ce nu vreau să se întâmple prea curând, aşa că n-am. locuiesc în continuare cu ei şi nu m-am agitat să iau credite de la bănci pentru a-mi face mansarda deoarece mi-am tot adus aminte de vorba lui bunico-meu care spunea că “în avocaţi şi în bănci să nu te încrezi niciodată”. ca urmare, nu m-am “încrezut”.

copii - n-am. nu s-a întâmplat să fie şi nici nu m-am agitat prea tare să fie. am eu un pitic cu starea de graviditate, nu mi-e pe plac, iar de înfiat copii nu am înfiat pentru că nu mă simt chiar atât de responsabilă încât să pot să-i cresc.

iubit - n-am. sunt o maestră în a-mi rata relaţiile şi, de fapt, am şi uitat cum e să ai una. iar dacă mi s-ar ivi ocazia acum, cu siguranţă mi-aş da cu stângu-n dreptu’ şi aş ieşi tot în pierdere. bună atitudine, nu? de-asta îmi ies lucrurile atât de bine, de altfel, că mai tot timpu’ gândesc pozitiv.

lista se încheie aici pentru că nu ai ce altceva să iei în calcul atunci când tragi linie. mă rog, prietenii îi mai poţi adăuga pe listă (asta e cam tot ce am, de altfel), dar maxim cât pot trage ei la cântar? cu atât mai mult cu cât, până nu treci printr-o situaţie limită care să-i cearnă, nu poţi ştii exact care ţi-s, de fapt, prietenii adevăraţi. or de astfel de situaţii limită n-am avut parte, să bat în lemn. sau să nu bat în lemn?

noah, bun. avem o situaţie, cum o rezolvăm? păi, în primul rând scriem un post pe blog, ca metodă terapeutică. un fel de lamentare, confruntare şi acceptare a realităţii. ceea ce tocmai am făcut. apoi suni o prietenă cu care să ieşi pe o terasă şi să bei o bere sau ce-o fi, în speranţa că ziua de azi trece cât mai repede şi că mâine de trezeşti cu soarele în ochi şi te vei simţi ceva mai mult decât o ratată.

sau mai poţi să îţi pui următoarele întrebări la care trebuie să răspunzi cât se poate de sincer:

îţi pare rău că nu ai carieră? - nu ştiu. uneori da, de cele mai multe ori nu.

regreţi că nu ai casa ta? - un picuţ, dar e tare comod aşa cum e acum.

îţi doreşti copii? - nu neapărat. depinde cu cine i-aş face.

ai chef de iubit? - uneori da. alteori nu.

şi, uite-aşa, ai rezolvat şi problema ratării. de ce să te simţi o ratată când, practic, totul e exact aşa cum îţi doreşti? :))))))

 

adevărul gol-goluţ

…lucrurile stau cam aşa: nu îmi mai place să muncesc. nu vreau să mai fac nimic, niciodată. nici presă, nici fonduri, nici decoraţiuni interioare, nici arheologie, nici, nici, nici… îmi doresc doar să stau şi să pierd vremea cum mă taie capu’. dacă într-o zi, spre exemplu, nu am chef să mă ridic din pat, să nu mă ridic. dacă în alta am chef să merg pe coclauri, să pot merge. dacă altădată îmi vine chef să scriu un articol, să-l scriu şi nimic altceva.

m-am săturat de trezit dimineaţa şi de mers într-un loc în care îmi petrec jumătate de viaţă fără să înţeleg de ce mi-o petrec. dacă la ziar mai are cum era, că timpul se scurgea parcă altfel şi nici nu trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap (ceea ce urăsc), aici unde sunt acum tre’ să semnez condica la 9 (!!!). ce prostie şi semnatul ăsta de condică! şi ce loc anost şi birocratic de muncă am! nu mă mulez defel pe el.

nu că mi-ar fi dor de sâmbetele şi duminicile lucrate în presă. nu mi-e. deşi mi-e dor de unii oameni şi de unele subiecte şi de un anumit feeling pe care îl aveam când îmi ieşea câte un articol fain. dar dorul ăsta nu îmi aduce poftă de muncă sau de reîntors în presă. deşi poate aş face-o într-o anumită companie, adică într-o redacţie care să includă ziariştii clujeni care îmi plac mie. ceea ce e absolut imposibil de realizat.

şi şi dacă m-aş întoarce, aş vrea să am un program aşa cum am eu chef să mi-l fac, cu o grămadă de timp liber şi fără mers la conferinţele de presă şi fără a lua parte la “mondenităţi”, care de fapt sunt nişte slabe imitaţii provinciale a ceea ce ar trebui să însemne astfel de chestii. evident că programul ăsta mi-ar lăsa toate sfârşiturile de săptămână libere şi mi-ar da vacanţe ori de câte ori aş vrea să-mi iau.

totuşi, nici aşa nu cred că mi-ar reveni cheful de muncă. am muncit destul şi mi se pare inutil să o mai fac. doar că lumea asta funcţionează pe baza unor hârtii numite “bani” care îmi încurcă mie existenţa. de-aia trebuie să găsesc o variantă acceptabilă şi fără prea mari compromisuri care să-mi permită să trăiesc fără să muncesc.

puşu mi-a sugerat trei variante: câştigi la loto, moşteneşti o avere, te măriţi cu un tip bogat. nu cred că vor funcţiona. tot ce puteam câştiga la loto am câştigat când aveam vreo 6 luni, când maică-mea mi-a pus în mână o pungă cu bilete de loterie. am tras un aragaz cu butelie care ne-a ţinut vreo 18 ani. bun aragaz, dar mi-a mâncat norocu’, ca să zic aşa.

“averea” am moştenit-o deja - e casa în care stau şi pe care nu am de gând să o vând pentru că are podele din lemn, tavan înalt şi personalitate. şi, oricum, nu cred că aş putea trăi o viaţă fără de griji cu banii luaţi de pe ea. cât despre “tipul bogat” - tipii bogaţi pe care îi cunosc sunt ori penibili, ori căsătoriţi, ori au iubite de 21-23 de ani, ori nu se uită ei la mine. şi chiar dacă s-ar uita, să mă căsătoresc doar pentru bani parcă nu mă prea încântă.

ar mai fi vreo variantă? mda. să scriu cartea vieţii care să devină bestseller, să fie ecranizată şi să îmi aducă râuri de bani. yeah, right! :))) pentru asta mi-ar trebui un subiect beton (pe care, evident nu-l am), un car de talent (care, evident, nu e în curtea mea) şi astrele să fie aşezate în aşa fel încât să nu am cum da greş (asta s-ar mai putea aranja dacă îmi consult astrologul de serviciu). dar sunt prea multe variabile, nu are cum să fie varianta câştigătoare.

deci, pe scurt, viaţa e nedreaptă, iar eu sunt sătulă până peste cap de acţiunea definită prin verbul “a munci”. ce să ştiu face?

notă: domnule muntele, postul acesta îţi este, oarecum, dedicat. nu de alta, dar mi-era cumva teamă că vei intra în greva foamei şi chiar nu doresc să te am pe conştiinţă. :)))

 

astenie de primăvară

…nu prea mai am chef de scris şi nici ce, aşa încât activitatea pe acest blog va fi temporar suspendată. luaţi şi voi o pauză.

 

my new love: TED

…în vremurile în care ziarele erau cu totul altceva decât sunt astăzi, singurele rubrici pe care le citeam erau “ştiaţi că”. pe atunci nu puteam verifica informaţia din mai multe surse, aşa încât luam de bun orice scria acolo. dacă zice la gazetă, aşa e, nu? în timp, încrederea în spusele “cercetătorilor de la o universitate americană” mi s-a mai diminuat, dar plăcerea de a afla tot felul de noutăţi a rămas.

din acest motiv, de câteva săptămâni am descoperit și m-am îndrăgostit de TED. probabil unii dintre voi i-aţi observat prezenţa în blogroll, dar nu aţi fost foarte curioşi să vedeţi despre ce e vorba. nu-i bai. vă spun eu cine este TED pentru că merită. ”Technology, Entertainment, Design” este o conferinţă ce se ţine anual, începând cu 1984, în monterey, california. de fapt, datorită amplorii a devenit de ceva vreme bianuală, a doua manifestare având loc, pe rând, în tot felul de oraşe ale lumii.

TED strânge la un loc un univers de idei fascinante și care sunt împărtășite altora de tot felul de oameni deştepţi și cu simțul umorului. tipii ăștia nu vorbesc mai mult de 20-25 de minute fiecare, dar e o reală plăcere să-i asculți. ca să vedeți că am dreptate, pentru început încercați sir ken robinson sau dan dennett sau peter gabriel. după care călătoriți un pic prin mințile tuturor celor de pe TED. o să fiți cel puțin încântați. zic eu.